E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

viata are puterea extraordinara de a face miracole, iar ca acestea sa se materializeze este important ca noi nu doar sa le cerem ci sa le si lasam sa se intample.

Ca sa fie mai usor de inteles ce vreau sa spun, m-am gandit sa expun aici o poveste pe care poate multi dintre voi o stiti. Un om sarac a inceput la un moment dat sa se roage la Dumnezeu ca sa castige la loto. A inceput prin a isi spune toata speranta ca prin rugaciunea lui zilnica Dumnezeu in va asculta. Asadar, cu disciplina, se ruga seara de seara. In primele zile si primele saptamani se ruga plin de incredere. Apoi, incet-incet parca ii venea sa il intrebe in rugaciuni pe Dumnezeu de ce nu castiga si el la loto. Dupa o perioada ajunsese ca in fiecare seara pe langa rugaciune sa il si intrebe pe Dumnezeu “Doamne, ma rog la tine seara de seara, duc o viata linistita si nu pacatuiesc. De ce nu imi raspunzi si mie la rugaciuni si sa ma ajuti sa joc la loto?”. Dupa o perioada se spune ca a primit si un raspuns de la Dumnezeu: “Dar de ce nu joci si tu la loto?”

photo credit: apgwhite

Pentru ca mi-am adus aminte si imi place sa ma cufund in aceste povesti pe masura ce le scriu, o sa mai povestesc una (sau mai bine zis o rescriu cu propriile detalii ). Cica la un moment dat vin indundatiile peste un satuc. Un nene gaseste un acoperis al unei case pe care se refugiaza si cu credinta in rugaciunea lui, se pregatea sa fie salvat. Avea credinta ca rugaciunea ii va trezi atentia lui Dumnezeu si va primi un ajutor pentru a fi salvat. Stand acolo la un moment dat cineva, ca se tinea de un bustean il intreaba “Hei, vrei sa vii cu mine pe bustean?”. El raspunde “Nu, multumesc. E riscant. Raman aici pentru ca ma rog si sunt sigur ca Dumnezeu ma va salva.” Mai sta el ce mai sta si inca un grup de oameni, pe un fel de pluta, trec pe langa el si il intreaba “Hei, vrei sa vii cu noi pe pluta asta?”. El raspunde “Nu, multumesc. E riscant si oricum Dumnezeu ma va salva.” Dupa inca cateva ceasuri, trec pe langa el doi cetateni intr-o barca si vazand ca acoperisul pe care el statea mai avea putin si avea sa fie inghitit de ape, vin spre el sa il ia cu ei “Hai cu noi in barca pentru ca aici o sa te ia apele si te vei ineca.” El le raspunde “Nu, multumesc. As veni, insa sunt sigur ca Dumnezeu ma va salva si nu vreau sa plec de aici si  sa nu ma gaseasca ajutoarele pe care el le-a trimis dupa mine.” Dupa cateva minute insa casa fu inghitita cu totul de ape, iar el se ineca. Dupa toate acestea vine si momentul Judecatii de Apoi. Aflat aici, cumva indignat intreaba “De ce nu am fost si el salvat, pentru ca m-am increzut cu totul in Dumnezeu?”. La care i se raspunde “Dar de ce ai refuzat toate cele trei ajutoare pe care ti le-am trimis?”

Prin aceste povesti nu am facut decat sa subiliez ceea ce deja am scris in randurile simple de la inceput: de multe ori ne pierdem in visuri, in a ne face sperante, in a ne astepta ca altii sa ne ajute, in a crede ca intr-o zi totul va fi mai bine….dar ne pierdem atat de mult in aceste dimensiuni, incat tot ceea ce vine catre noi, trece pe langa noi. Si ce este cel mai trist e ca aceste lucruri pe care le lasam sa treaca pe langa noi sunt chiar lucrurile pe care noi le cerem.

In ultima vreme am inceput sa vad din ce in ce mai mult viata ca pe un miracol. Chiar si ultima saptamana, prin exercitiul de sinceritate fata de mine si cei din jur, m-a condus direct si indirect tot catre aceasta constientizare – viata este un miracol ce se manifesta clipa de clipa. Fac o paranteza acum ca sa spun ca am dat drumul la radio si muzica pe care o ascult acum (intamplator sau nu) parca transmite acelasi lucru. Simt ca viata are aceasta putere de a ne simti pe fiecare dintre noi daca apreciem ceea ce ni se da sau nu, si practic ni se da pe masura lucrurilor pe care putem sa le apreciem.

Asadar, unde se ascund miracolele? In capacitatea noastra de a le constientiza zi de zi, clipa de clipa. Rezumand:

Singura conditie de a fi binecuvantati de cat mai multe miracole in viata noastra, este sa le constientizam pe cele care deja se intampla. Si, cu cat constientizam mai mult, cu atat ni se da mai mult!

PROVOCARE: Sa ma bucur saptamana asta de cat mai multe miracole pe care viata mi le ofera. Primul exercitiu a fost sa recitesc RECUNOSTINTA.