viata are puterea extraordinara de a face miracole, iar ca acestea sa se materializeze este important ca noi nu doar sa le cerem ci sa le si lasam sa se intample.

Ca sa fie mai usor de inteles ce vreau sa spun, m-am gandit sa expun aici o poveste pe care poate multi dintre voi o stiti. Un om sarac a inceput la un moment dat sa se roage la Dumnezeu ca sa castige la loto. A inceput prin a isi spune toata speranta ca prin rugaciunea lui zilnica Dumnezeu in va asculta. Asadar, cu disciplina, se ruga seara de seara. In primele zile si primele saptamani se ruga plin de incredere. Apoi, incet-incet parca ii venea sa il intrebe in rugaciuni pe Dumnezeu de ce nu castiga si el la loto. Dupa o perioada ajunsese ca in fiecare seara pe langa rugaciune sa il si intrebe pe Dumnezeu “Doamne, ma rog la tine seara de seara, duc o viata linistita si nu pacatuiesc. De ce nu imi raspunzi si mie la rugaciuni si sa ma ajuti sa joc la loto?”. Dupa o perioada se spune ca a primit si un raspuns de la Dumnezeu: “Dar de ce nu joci si tu la loto?”

photo credit: apgwhite

Pentru ca mi-am adus aminte si imi place sa ma cufund in aceste povesti pe masura ce le scriu, o sa mai povestesc una (sau mai bine zis o rescriu cu propriile detalii ). Cica la un moment dat vin indundatiile peste un satuc. Un nene gaseste un acoperis al unei case pe care se refugiaza si cu credinta in rugaciunea lui, se pregatea sa fie salvat. Avea credinta ca rugaciunea ii va trezi atentia lui Dumnezeu si va primi un ajutor pentru a fi salvat. Stand acolo la un moment dat cineva, ca se tinea de un bustean il intreaba “Hei, vrei sa vii cu mine pe bustean?”. El raspunde “Nu, multumesc. E riscant. Raman aici pentru ca ma rog si sunt sigur ca Dumnezeu ma va salva.” Mai sta el ce mai sta si inca un grup de oameni, pe un fel de pluta, trec pe langa el si il intreaba “Hei, vrei sa vii cu noi pe pluta asta?”. El raspunde “Nu, multumesc. E riscant si oricum Dumnezeu ma va salva.” Dupa inca cateva ceasuri, trec pe langa el doi cetateni intr-o barca si vazand ca acoperisul pe care el statea mai avea putin si avea sa fie inghitit de ape, vin spre el sa il ia cu ei “Hai cu noi in barca pentru ca aici o sa te ia apele si te vei ineca.” El le raspunde “Nu, multumesc. As veni, insa sunt sigur ca Dumnezeu ma va salva si nu vreau sa plec de aici si  sa nu ma gaseasca ajutoarele pe care el le-a trimis dupa mine.” Dupa cateva minute insa casa fu inghitita cu totul de ape, iar el se ineca. Dupa toate acestea vine si momentul Judecatii de Apoi. Aflat aici, cumva indignat intreaba “De ce nu am fost si el salvat, pentru ca m-am increzut cu totul in Dumnezeu?”. La care i se raspunde “Dar de ce ai refuzat toate cele trei ajutoare pe care ti le-am trimis?”

Prin aceste povesti nu am facut decat sa subiliez ceea ce deja am scris in randurile simple de la inceput: de multe ori ne pierdem in visuri, in a ne face sperante, in a ne astepta ca altii sa ne ajute, in a crede ca intr-o zi totul va fi mai bine….dar ne pierdem atat de mult in aceste dimensiuni, incat tot ceea ce vine catre noi, trece pe langa noi. Si ce este cel mai trist e ca aceste lucruri pe care le lasam sa treaca pe langa noi sunt chiar lucrurile pe care noi le cerem.

In ultima vreme am inceput sa vad din ce in ce mai mult viata ca pe un miracol. Chiar si ultima saptamana, prin exercitiul de sinceritate fata de mine si cei din jur, m-a condus direct si indirect tot catre aceasta constientizare – viata este un miracol ce se manifesta clipa de clipa. Fac o paranteza acum ca sa spun ca am dat drumul la radio si muzica pe care o ascult acum (intamplator sau nu) parca transmite acelasi lucru. Simt ca viata are aceasta putere de a ne simti pe fiecare dintre noi daca apreciem ceea ce ni se da sau nu, si practic ni se da pe masura lucrurilor pe care putem sa le apreciem.

Asadar, unde se ascund miracolele? In capacitatea noastra de a le constientiza zi de zi, clipa de clipa. Rezumand:

Singura conditie de a fi binecuvantati de cat mai multe miracole in viata noastra, este sa le constientizam pe cele care deja se intampla. Si, cu cat constientizam mai mult, cu atat ni se da mai mult!

PROVOCARE: Sa ma bucur saptamana asta de cat mai multe miracole pe care viata mi le ofera. Primul exercitiu a fost sa recitesc RECUNOSTINTA.

Pentru că încerc de vreo două săptămâni să mă trezesc mai devreme, şi tot n-am reuşit, mi-am propus să mă gândesc la ce aş putea să fac pentru a deveni mai disciplinată.  Ok, deci. Să mă gândesc ce aş putea să fac pentru a reuşi să mă trezesc la o oră exactă, şi devreme, în fiecare dimineaţă. Şi mai apoi o să extind metoda şi mai alte provocări mai mari.

De ce nu mă pot trezi dimineaţa fără să apăs pe snooze de trei ori? Pentru că îmi permit să traaaag de mine până chiar nu se mai poate. Sunt sigură că problema nu e că nu sunt destul de motivată să mă trezesc, sau că nu-mi place job-ul meu sau să merg la birou. Nicidecum.

Cred că problema e că, de fapt, nu mi-am propus niciodată cu adevărat să mă trezesc la o anumită oră. M-am mai gândit, rapid, în autobuz, ce beneficii aş avea dacă aş reuşi să mă trezesc cu o oră mai devreme, dar nu mi-am propus să fac asta. Am lăsat ideea la “ar fi super dacă” (continuarea fiind “e ok şi aşa”). Problema e că… nu ştiu. Pot să ajung la birou la ce oră vreau, deci de ce să ajung dimineaţa? Aşa că pun pe hârtie nişte avantaje, sau beneficii, ale trezitului devreme, să le văd clar, black on white:

- pentru că, trezindu-mă la 7.30, de exemplu, aş avea timp să: îmi beau cafeaua acasă, să mănânc de dimineaţă (şi aici nu mai e nevoie să scriu şi eu cât de important  e să fac asta), să-i acord puţină atenţie pisicii mele (în loc să mă împiedic de ea atunci când ea încearcă să se joace cu mine, bucuroasă că, în sfârşit, m-am trezit)

- pentru că, most important, aş putea să plec mai devreme şi să am mai mult timp pentru mine în a doua parte a zilei; timp în care să mă ascult, să-mi dau seama ce mi-aş dori să fac pentru mine după “viaţa de birou”. Să merg în parc şi să mă bucur de o zi cu soare citind o carte pe bancă, sau să ies să  joc baschet, sau să cânt, să dansez, să fac ceva numai şi numai pentru mine

- pentru că am mult mai multă energie dacă mă trezesc devreme. Simt că am timp să mă ocup de toate la timpul lor, în loc să fac totul pe fugă şi să fiu agitată toată ziua

E clar acum! No doubt about it, zilele mele ar fi mult mai calme, mai zâmbăreţe şi mai pline de viaţă dacă le-aş începe mai de dimineaţă. Dimineaţa e o parte a zilei de care ar trebui să bucur şi pe care ar trebui să o trăiesc. Am zis!

Nu îmi propun să fac asta mergând la culcare mai devreme, pentru că nu-mi place ideea. Îmi place că stau de vorbă cu prietenii mei până târziu, îmi place să vină lume pe la mine, să stau până târziu citind o carte sau uitându-mă la un film. E un stil de viaţă la care nu vreau să renunţ, că nu mai spun că probabil nu aş reuşi să fac şi asta ar sabota tot restul planului.

Ceea ce pot în schimb să fac e să mă culc atunci când îmi e somn. Nu la o oră fixă, ci atunci când simt că vine Moş Ene. Să nu mai încerc să stau trează doar pentru că altora nu le somn, sau pentru că trebuie să termin capitolul, sau să văd sfârşitul filmului, ci să mă bag la culcare atunci când simt că e cazul să o fac.

Şi să mă trezesc fără snooze. Îmi pun ceasul să sune la 8.00, şi atunci iau capul de pe pernă. Şi cred că aş putea să fac asta dacă aş asculta nişte mood-lifting music care m-ar ridica din pat. Să scap de snooze e simplu, în loc că folosesc telefonul ca să mă trezească, o să folosesc radio-ul. Fără snooze! Şi când îl aud, vreau să mă ridic din pat şi să dansez puţin, până mă activez şi simt că am destulă energie ca să mă bucur de dimineaţa care începe.

Ăsta e planul meu: să merg la somn exact atunci când mi se face somn, şi să mă trezesc, cu muzică, la 8 am în fiecare dimineaţă. Vă spun săptămâna viitoare daca am reuşit!

DE CE NU M-AM GÂNDIT LA ASTA MAI DEVREME?

Până la urmă, la disciplină se ajunge cu paşi mici, dar cred că e important să fie bine programaţi. Îmi trebuie un plan de acţiune ca să ajung să fiu mai disciplinată, şi simplul fapt că urmez (sper) paşii acelui plan înseamnă că sunt mai disciplinată. Şi cred că mai e vorba şi de motivaţie, şi de definirea corectă a părţilor din viaţa mea în care e nevoie de mai multă disciplină. Şi zic asta pentru că în anumite privinţe am reuşit deja să fac ceea ce mi-am propus. Adică săptămâna trecută pe vremea asa îmi propuneam că reiau mersul la sală. Şi mi-a ieşit! Am fost sâmbătă (pe cea mai teribilă ploaie mocănească ), şi marţi. Şi o să merg iar sâmbăta asta.

PROVOCARE: să ajung la birou la maxim 9.30 în fiecare dimineaţă (God help me!)

Nu ma astept ca cineva sa inteleaga ceva din aceste randuri

Sincer, nu m-am gandit pana acum la o astfel de intrebare: ce drepturi am ca fiinta, ca om si ce indatoriri? Automat, cand ma gandesc la “drepturi”, imi vine in minte si cuvantul “indatorire”, dar nu neaparat in sensul strict, ci mai degraba legat de cine pot deveni eu, de ceea ce pot darui si nu am nici o scuza sa fiu mai prejos decat pot fi.

Nu ma gandesc adesea la drepturile mele, oricare ar fi ele, decat in momentul in care intervine ceva care le impiedica sa se manisfeste si stfel, ma impiedica si pe mine sa fiu cine vreau, asa cum simt. Cred ca cel mai mult ma afecteaza lipsa de libertate, constrangerile, compromisurile de acum pentru un “mai tarziu”, sau doar ideea acestora. Cred cu tarie ca noi suntem facuti pentru a fi liberi si numai asa putem fi fericiti, putem gasi ce cautam, putem avea incredere pentru a incepe ceva nou.. Si totusi, e ciudat…. Pentru ca adevarat libertate nu o gasesc in exterior, nici macar in ceea ce fac sau in actiunile celorlalti, ci doar in limitele pe care le dau la o parte, in barierele pe care le indepartez, incetul cu incetul. Libertatea este pentru mine o stare si nu stiu daca pot numi ceva anume un drept, pentru ca drepturile se pot lua si da, pe cand ceea ce traim noi in interior e limitat doar de noi insine.

Cine stabileste drepturile mele ca fiinta? Unii dintre noi nu vor drepturi, nu vor libertate, nu vor responsabilitate; e mai simplu sa stai in umbra cuiva fara a lua hotarari. E mai usor sa te plangi fara sa incerci solutii noi. Dar pe cat de usor pare a fi, pe atat de greu este sa gasesti o semnificatie profunda a ceea ce inseamna aceasta “fuga” de zi cu zi, pe care de altfel, o numim “viata”. Stiu ca gandurile mele sunt incalcite acum si sar de la o idee la alta, dar asa ma simt si eu: nedeslusita. Ma gandesc la ceea ce pot face si la ceea ce imi aduce liniste cand ma intristez fara motiv (in aparenta)> Si poate am fost prea exigenta cu mine insami si am tins spre “perfectiune”, spre a fi eu multumita de mine. Pe cei din jur ii accept cu bucurie asa cum sunt, dar consider ca eu am mereu ceva de imbunatatit. Si asa e pana la urma, pentru ca daca nu ar fi astfel, nu as putea pune suflet in ceea ce imi doresc si realizez. Ciudat din nou… pentru ca vorbesc de suflet, dar tocmai asta simt ca imi lipseste oarecum in momentul de fata, o bucatica din sufletul meu. De ce? Nu stiu, poate am ratacit aceasta parte, am ales sa o las intr-un colt pana imi voi aminti inca o data.

Simt ca deja am spus prea multe idei, prea multa teorie si m-am saturat de filosofie si sfaturi, in special de cele venite din partea mea. Abia am coborat din lumea ideilor si teoriilor, in prezent, in “a trai” si iata ca si aici ma mai impiedic.

Si ce daca randurile acestea nu au sens? Pentru cine are trebui sa aiba? Poate nici pentru mine. Simteam zilele astea ca iar am inceput sa nu stiu cine sunt, ce vreau, ce pot fi, ce imi place sa fac. Si sa nu stiu cine sunt, e cel mai trist sentiment. Nu stiu daca voi ajunge vreodata sa stiu pe deplin, pentru ca pana acum am avut parte de suisuri si coborasuri care m-au apropiat sau indepartat de mine. Si nici nu e nevoie sa se intample ceva semnificativ in exterior pentru ca eu sa incep sa ma intreb si sa simt ca inaintez fara scop si cel mai probabil, fara un vis. Sa nu stii ce vrei e probabil una dintre cele mai grele stari; si poate nu e din cauza ca nu iti doresti nimic, ci pentru ca nu iti dai interesul si te ascunzi in spatele unor ganduri trecute. Voi mai reflecta asupra acestor idei si la modul in care am ajuns de la o intrebare, la cu totul alte idei.
Dar totul e un cerc, nu? Vorbim despre aspecte diferite, dar spunem aceleasi lucruri. Oricum am formula, ramanem tot noi, intortocheati sau simpli,atenti sau visatori, linistiti sau intr-o framantare continua. Si azi, sunt optimista inca o data. De ce? Pentru ca nu pot altfel in cele din urma si mi-e foarte bine asa.

Provocare: sa continui activitatea cu copiii pentru ca asta ma face fericita  !

Eu vad, simt si-am experimentat o singura posibilitate de eliberare din robia fricilor >>> ACTIUNEA!
Oricat ar fi de greu, oricat ar fi de rau, ca sa putem trece peste frica trebuie sa o calcam in picioare, trebuie sa actionam, cu cat mai repede cu atat mai bine.
Altfel… nu vad cum.

E adevarul pur atunci cand stiu ca ceva se va intampla, e adevarul pur din bucuriile ce ni le ofera clipa de fata.

Viata e acel lucru ce prinde contur si infloreste incepand cu nasterea si sfarseste odata cu deceul, e adevarat insa……

Pentru mine viata este cu adevarat o provocare, realizez asta cu fiecare portiuni din visele ce ma suprind cu ochii deschisi, in care ma gandesc, stand in pat sau mergand cu metroul ce s-ar intampla daca…

E adevarul ce ma izbeste atunci cand ma gandesc la cai verzi pe pereti in loc sa trec la actiune.

E provocarea la care renunt de fiecare data cand ajung acasa, pentru a fi lenes, a sta la o bere si a nu face nimic…

Viata e adevarul cel induri de la ceilalti, care-ti zic ceea ce sa faci, insa e adevarul la care nu prea ai participat activ. Insa viata e totodata provocarea de a evolua, de a trece mai departe.

EU vorbesc acum in ganduri mari, cand adevarul e ca iar am devenit pentru doua – trei zile lenes, si comod. Am fost acasa si brusc orice provocare a fost adusa la tacere, eram si sunt iar pe taramul comoditatii.

Iar singurul efort a fost cel fizic, datorat sau provocat de mersul pe bicicleta si tenisul de masa, activitatile ce le iubesc si ma mai scot, din cand in cand, din starea de comoditate totala.

Viata mea va deveni iar provocarea continua pentru care traiesc…. a inceput a revenit odata cu aceste randuri si ziua de azi.

Adevarul e ca am lenevit… provocarea e sa folosesc energiile acumulate pentru a face lucrurile ce mi le doresc, sa le folosesc pentru a deveni eul ce-l caut.

Adevarul e ca am devenit lenes din comoditate, pe cand provocarea e sa nu mai aman lucrurile asa ca pentru saptamana aceasta nu voi mai amana nici un lucru le voi face pe toate atunci cand simt nevoia, cand simt… impulsul

 — -

O saptamana in care am incercat sa fac totul atunci cand simt, ma adus in fata unor noi provocari si ale unor stiluri diferite de viata, am cu noscut oameni noi dar am simtit si frica, ce pe alocuri nu am stiut sa o inving. Sunt fericit ca mi-am gasit un obicei ce-mi provoaca mult rau, cand vine vorba de stari de spirit. Veti auzi probabil despre el in urmatorul articol.

Insa va provoc si pe voi sa simtiti adevarul din clipele ce le traiesti la timpul prezent, si nu cu gandul in alte parti, nu cu gandul la alte lucruri… ci acum, si aici sa fii constient de monitorul din fata ta, de ceasca de ceai de pe masa, de aburul ce iese din ea,  sa fii constient de vremea de afara! Si mai ales sa profiti din plin de clipele si oportunitatile de fata.

Ce mister sa traim in adevar si sa fim capabili tuturor provocarilor vietii care pot fi uneori desarte.

 …din pacate nu mai gasesc o pagina din articol…

Viata reprezinta pentru mine un imens zacamand de resurse si o necesitate primordiala a spiritului. Si caut sa exploatez la maximum tot ceea ce traiesc, pentru a deveni un OM.

“A fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea!”. Dar daca schimbam putin si ajungem la “A fi sau nu? “A fi?”, Aceasta-i intrebarea!” sensul dat de faimosul Hamlet ar fi cu totul altul.

O insiruire nefireasca de experiente menite sa ne ajute sa descoperim firescul din nou – asa vad eu viata. Firescul acesta e dat de o suma a valorilor si principiilor care ne definesc personalitatea si care ne ajuta sa ne apropiem spiritul de o treapta urmatoare.

Pentru a ajunge la adevar ar trebui sa privim mai mult inspre noi insine, sa-i (re)dam sufletului curatenia, sa ne limpezim gandurile, sa conturam o personalitate verticala, totul intr-un mod cat mai fluent.

Provocarile aduc cu sine un grad ridicat de risc si o oarecare nebunie frumoasa in a accepta sa faci lucruri cu care nu esti obisnuit. Se autoimpune o depasire a limitelor, pasul inainte facandu-se natural, rezultatele fiind pe masura.

Sunt pus in fata unei alegeri, iar termenul de comparatie e atat de bine asezat in intrebare incat nu stiu de care substantiv sa ma apropii. Intocmai datorita acestei nedumeriri, vreau sa cred ca viata e in aceeasi masura un adevar pe cat este si o provocare. In aceeasi masura, in acelasi timp, prinsa in aceleasi sisteme de referinta.

Pentru trup, viata e un adevar dat. Un dar macrouniversal, al carui ofertant e necunoscut – Liviu Rebreanu scria superb despre asta in “Adam si Eva”. Faptul ca traiesc e o certitudine pe care aleg sa o transform in adevar.

Pentru spirit insa, orice viata e o provocare. L-am ascultat cu un mare zambet in privire pe Dan Puric vorbind despre asta. A venit sa-mi intareasca ceea ce gandeam si credeam de ceva vreme:

Viata e un adevar care te provoaca sa fii!

Am invatat ca adevarul este relativ si depinde foarte mult de perspectiva si de orientare. Ceea ce pentru mine inseamna dreptate, justete, valori absolute, libertate, fericire, pentru altcineva poate sa capete o cu totul si cu totul alta semnificatie.
Este in natura umana, sa ne definim propriile adevarului. Pentru ca cel mai important este faptul ca adevarul este subiectiv.

photo credit: Jinto!
Da, repet: ADEVARUL ESTE SUBIECTIV!
Este subiectiv asa cum toata viata imi este subiectiva si doar acceptand acest lucru, pot cu adevarat sa fiu obiectiv. Doar acceptand subiectivitatea adevarului, pot cu adevarat sa vad, sa imaginez si, cel mai important, sa inteleg perspectivele celorlalti.
Pentru mine viata este o provocare continua dintr-o multitudine de perspective. Ma provoc personal sa fac diverse lucruri pe care de multe ori le pot considera mai putin eficiente atunci  trecute prin filtrul prezent de gandire. Insa mai tarziu stiu ca ele pun bazele unui process de evolutie. Provocarea inseamna evolutie, pentru ca fara a iesi din starea de confort, fara schimbare (tema despre care am mai scris) evolutia este inexistenta sau imposibila.
Eu, ca fiecare dintre noi, intampin de multe ori in planul personal, rezistenta la schimbari. Si este un lucru bun, cateodata drumul pe care mergi are nevoie de tarie, de rezistenta, dar cateodata trebuie sa o dai deoparte, pentru ca unul dintre adevarurile pe care le intalnesc este ca : “Daca fac acelasi lucru, obtin acelasi rezultat”.

Interpretarea pe care o dau eu acestui dicton, este urmatoarea: trebuie sa incerc pana cand reusesc sa obtin un lucru, dar aplicand la fiecare incercare metode, instrumente, abordari diferite. Aplicarea aceluiasi tip de abordare sau de metoda, va conduce inevitabil la acelasi rezultat.
Intorcandu-ma la titlu si la asemanarea cu titlul cartii lui Preda, viata poate fi privita ca o prada, dar in modul pozitiv. Viata este o prada din punct de vedere al provocarilor si inteleg foarte bine ca drumul catre prada este la fel de important ca si prada insasi
La fel de bine vad si ca exista o multitudine de drumuri care ma pot duce la acelasi rezultat, si cred (un principiu provenit din NLP) ca “oamenii iau intotdeauna cea mai buna decizie posibila”. Comparand acest principiu cu faptul ca adevarul este subiectiv, as putea spune ca oamenii aleg intotdeauna adevarul care rezoneaza cel mai bine cu ei.

photo credit: the|G|™

Accept sau schimb? Consider ca aceasta este de fapt intrebare de baza la care incerc sa imi raspund in fiecare situatie sau referitor la fiecare afirmatie. Este o provocare , pentru ca impulsul pe care il simt este initial de a incerca sa modific perspectiva celuilalt. Si uneori este bine, uneori este mai putin bine. De aceea raspunsul la aceasta intrebare este dependent de vizualizarea unui fapt de viata ca pe un dat sau ca pe o provocare de schimbare.

Se intampla destul de frecvent sa dau un feedback si sa primesc de la persoana caruia ii accord acest feedback un raspuns de forma: adevarul este diferit de ceea ce relatezi tu sau intamplarea aceea s-a petrecut altfel sau alte moduri prin care incearca sa justifice sau sa imi schimbe propria mea perceptie. Eu stiu ca inainte de a acorda un feedback incerc sa cunosc foarte bine detaliile acelei situatii. Si atunci cand acord un feedback, imi exprim o parere subiectiva. Mi-a fost destul de greu sa accept aceasta perspectiva asupra adevarului, dar am descoperit ca este mai constructiv sa rezisti impulsului initial de a-l corecta pe celalalt in cadrul unei comunicatii.  Secretul consta in ascultare si acceptare.
Perspectiva pe care o accept este ca viata este o prada, un adevar subiectiv, o provocare la schimbare, un salt inainte.
Doua intrebari sunt fundamentale pentru mine:
-    Accept subiectivitatea adevarului?
-    Ma provoc suficient ca schimbarile pe care le fac sa fie durabile?

“Ce este viata?”

***

Simt cum sangele mi se scurge prin vene in fiecare clipa si ma intreb: “Pentru ce traiesc?”

Si daca am vreun crampei de raspuns, prefer sa il astern la picioarele Lui si sa ma declar tabula rasa.

Pentru ca, in fapt, niciun raspuns nu poate fi mai bun decat revelatia momentului prezent.

Ce pot afirma despre Viata cu valoare de Adevar absolut?

Caror certitudini le dau voie sa se manifeste ACUM, ca raspuns la chemarea dinauntrul meu? 

Insasi calatoria pana la izvoarele raspunsului este o provocare… 

Dar vad in mine ceva de neclintit… o vointa supranaturala de a nu ma conforma asteptarilor sau gandurilor a caror tinta sunt, a proiectiilor celorlalti asupra mea. 

Vad o dorinta a fiintei mele de a se apropia tot mai mult de Cer, de Divin, de Bine si Frumos – nu ca filozofii, ci ca trairi evidente.

Si imi dau seama ca dialectica de la care am pornit (”viata – adevar sau provocare?”) este in sinea ei un non-sens. Pentru ca nu exista “sau”, nici “versus” la mijloc, ci doar co-existenta…

Iar o astfel de atitudine ridica semne de intrebare spiritului, ma duce cat mai aproape de limite si imi ofera posibilitatea de a depasi orice situatie. Provocari. Pentru ca sunt pus in fata unor alegeri care pot avea un efect de domino. Felul in care accept alegerile pe care le fac are relevanta in ideea de curba ascendenta sau descendata a vietii mele. Asumare, responsabilitate, evolutie.

Un mod prin care vei reusi sa te deschizi este sa introduci elemente extraordinare in tot ce ti se pare ordinar / banal / comun, atat timp cat faci asta constientizand. Fa ceva indedit, diferit, intr-un prezent continuu.

Intreaba-te cat si ce ai riscat astazi si unde crezi ca te vor duce acestea, construieste-ti actiunile altfel decat de obicei si cauta sa iti raspunzi abia atunci cand simti ca instinctul si impulsul de moment te-au adus intr-un loc nou, langa oameni noi. Vor fi aceleasi / aceeasi, dar ii vei vedea si-i vei trai diferit. Mai plin, mai curat. Intreaba-te cat si ce ai invatat astazi si cat ai asezat in tine din toate astea. Cum te poti folosi de fiecare secunda pe care o traiesti, in asa fel incat sa bucuri de impliniri?

Cauta sa adaugi in tine lucruri si intamplari noi, in fiecare zi. Tu te cunosti cel mai bine, deci tu stii pasi pe care poti sa-i faci pentru a ajunge acolo cat mai des. O continuitate in actiuni si aceasta dorinta de cunoastere pot determina un comportament deschis.

Spuneam mai sus de acceptare – cred ca e primul pas pe care il poti face. Tu ce crezi? Te definesti ca un om deschis?