E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

Faza simpatica e ca nu m-am gandit niciodata ca am un secret. Adica da, am multe secrete, dar nu THE secret. Secret in sensul acela aproape sacru al cuvantului, ca acel je ne sais quoi al fiecaruia. Si cu asta am zis totul. Al fiecaruia, deci toti il avem, by default oarecum. E undeva acolo… unii dintre noi, poate mai norocosi, sau cu o pasiune pentru dezvoltarea personala, il cunosc, se bucura de el, si il folosesc in fiecare zi. Buuun… deci am un secret.

Si ce-i cu asta, ce fac cu el? E un secret care imi aduce beneficii, care ma ajuta? Un secret care ma indeamna la ceva? E ceva ce altii stiu despre mine? Nu, n-ar mai fi secret. Ok, deci e ceva profund interiorizat, doar al meu, ceva care ma ghideaza in tot ceea ce fac. Prin urmare, tind sa cred ca acest secret pe care incerc sa-l descopar in randurile astea este  valoarea mea de baza, nucleul propriei mele fiinte, si sta in constientizarea acelor lucruri pe care le apreciez cel mai mult in viata.

Si incepusem joi, la primul meu WhichWay, sa-mi pun valorile pe hartie, urmand sa aleg una dintre ele spre a o desemna secretul meu. Dar m-am oprit chiar la prima idee care mi-a venit, pentru ca mi-am dat seama ca asta e: faptul ca stiu sa fiu alaturi de prietenii si de oamenii importanti din viata mea atunci cand ei au nevoie de mine, ca stiu sa fiu acolo si sa le ofer sprijin atunci cand ei sunt jos. Secretul meu e ca sunt a friend indeed. Si acum ca l-am gasit si declarat, sa vedem ce fac eu cu secretul asta al meu.

Pai, in primul rand, imi asigura o zona de confort. Adica stiu ca voi primi acelasi lucru in schimb de la oamenii la care tin, si asta imi da un grup de prieteni, fara care mi-ar fi mult mai greu sa trec prin viata. Sau nu mai greu, dar mai… mohorat. Imi place sa fiu eu cu mine, ma bucur de timpul pe care il petrec singura, cu ochii-n tavan, descoperind lucruri noi despre mine sau facand planuri. Dar daca nu as avea cu cine sa impartasesc toate astea as fi probabil mai introvertita, as zambi mai putin, as fi mai putin vesela. Asta-i felul meu de a fi, depind de relatiile pe care le am cu acele persoane care ii sunt aproape. In asta se regaseste secretul meu, cel putin ACUM.

Nu am cum sa stiu daca voi fi asa mereu. Nu cred ca ma voi schimba atat de mult incat sa nu mai fiu un om de incredere sau o prietena buna, insa e posibil ca, odata cu trecerea anilor, sa schimb acest secret cu un altul, nu stiu care. Insa acum, acel ceva doar al meu sta in felul in care imi apreciez interactiunile cu cei care sunt importanti pentru mine.

PROVOCARE: sa le spun si sa le arat prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine.