E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

De ce altceva mi-e dor?

Mi-e dor de un început. Mi-e dor să descopăr pe cineva nou. E ceva care vine imediat după dorul de trecut. Dorul de ceva nou… Mi-e dor să mă deschid în faţa cuiva care să ştiu că nu numai m-ar înţelege, dar ar vrea să împartă ceva cu mine, să se deschidă şi el, şi să punem cărămidă lângă cărămidă, să construim ceva împreună. Mi-e dor să mă simt iubită în felul acesta, mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine. Mi-e dor de tremuratul picioarelor înainte de o întâlnire, mi-e dor să mă simt “a cuiva”.

Pe de altă parte, cred că, dacă nu e aşa, e pentru că, probabil, nu e momentul. Pentru că încă mai am de lucrat cu mine, cred că mai mult profesional decât personal, cel puţin zilele astea. Am început să-mi scriu licenţa, să citesc, să caut training-uri în domeniul meu de interes… Şi simt că aici trebuie să meargă toată implicarea mea, cel puţin până în februarie, când termin cu licenţa. M-am bucurat tare când mi-am dat seama de asta…. că nu se întâmplă pentru că, azi, acum, aici eu trebuie să mă construiesc pe mine, înainte să încep să mă împart cu altcineva. Sau e şi asta o minciună, de care încerc să mă conving singură? Acum îmi dau seama că  nu există un timp potrivit pentru iubire, că ea vine atunci când e să fie, dar mai ales nu depinde de noi. E ca şi cum m-aş asigura, prin ce am scris mai sus, că din februarie o să se schimbe ceva. Când, de fapt, eu n-am de unde să ştiu asta, şi nici nu pot să fac planuri în acest sens, pentru că nu depinde de mine. Nu e ceva ce pot controla…

Aş începe ceva nou şi azi, dacă aş şti că am cunoscut omuleţul ăla care să mă înţeleagă, să fie ca mine, să fie de-al meu. Trebuie să accept însă că asta nu depinde de mine, şi să mă bucur de tot ceea ce chiar am în viaţa mea : de prietenii mei geniali, de pasiunile mele, de stilul meu de viaţă, de faptul că în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai clar ce vreau să fac cu mine, şi mă mişc în sensul ăsta. Că mă văd şi mă simt schimbată, şi că am cotit, în sfârşit, pe drumul meu.

Încă mi-e greu să accept că unele lucruri nu depind de mine, că nu toate vin atunci când vreu eu, oricât de mult aş crede că eu pot să fac orice, şi să am orice îmi doresc, nu pot să controlez totul. Sunt persoane, sentimente, relaţii care apar abia atunci când e timpul lor, nu pot face nimic să schimb asta. Am zis mereu că refuz să cred că dragostea, sau sentimentul acela minunat când cunoşti o persoană nouă, se pot învăţa la bootcamp-uri de seducţie, sau în cărţi de dezvoltare personală. E ceva ce nu ţine de noi, iar dacă e să cred în iubirea accea “cosmică”, în iubirea aia care e mai sus decât noi, pe care nu putem decât să o simţim, care e “meant to be”, atunci strategiile de cucerire, sau approach-urile nu-şi au oricum locul acolo. Dacă e să cred…

PROVOCARE: să termin research-ul despre campanii de awareness şi fac un plan al capitolului din licenţă care se ocupă de acest tip de campanii până duminică seara.

Am fost indragostita..am iubit..am trait intens fiecare clipa..am continuat indragostitul pe alt drum..inca sunt..cat mai e pana iubesc din nou? poate fi oricand..este oricand..povestea reancepe..fiecare poveste am trait-o pentru a o retrai impletirea trecutului cu viitorul, a viitorului cu prezentul inradacinat in trecut.
Ce fericita sunt! O fericire retraita in variante; variante colorate diferit, tocmai pentru a contura destinul meu intr-o maniera instinctuala plina de sunete de chitara, de ingerasi desenati in zapada contopiti in iubirea eterna, prima iubire; de aventuri Corrido Sangria si de amintiri pierdute in timp, dar criminale felinare aprinse de licoarea fara de care n-as fi fost o craiasa-n zare..
Inchid ochii pentru a-mi construi dorinta catre universul infinit si o traiesc in prezent, o simt, o ating, deja este a mea..este atat de frumos!
Viata e cadoul vesnic liber,vesnic doritor sa ne ofere totul, insa important este ce si cum vrem sa o traim..dar oare ne-o traim?
Ne descoperim pe noi si ne traim viata in acord cu convingerile si cu valorile noastre?
Stim cine suntem, ce ne dorim si ce ne face fericiti?
Acestea sunt intrebari la care fiecare dintre noi trebuie sa isi raspunda!
Eu sunt viata pe care doresc sa mi-o traiesc, eu decid fiecare clipa, fiecare succes, fiecare fior, fiecare persoana pe care vreau sa mi-o apropii sufletului meu, fiecare persoana indepartata, fiecare actiune intreprinsa..
Eu imi construiesc puzzelul vietii zilnic, adun piese noi pentru a ma aventura in noi cunostiinte menite sa ma invete viata, sa o simt, sa o gust, sa o traiesc.
Imi traiesc viata?
Da, atunci si numai atunci cand vreau eu. Au intervenit si inca intervin momente de gol, un gol inexplicabil in care ma las singura sa ma pierd, sa ma plictisesc, sa simt ca sunt lipita de aceste obiceiuri terestre, de aceste blocaje mentale create de altii prin educatie, de slabiciuni create singure ..dar aceste momente sunt inutile..dar totusi de ce apar?apar pentru ca eu le las sa ma patrunda, sa ma insele, sa ma minta..insa doar eu sunt cheia care poate incuia poarta golului in detrimentul portii plinului, doar eu pot inota oceanul vietii pentru a ajunge la malul implinirii, doar eu pot sa culeg fructele preferate pentru a le savura, doar eu imi pot scoate penita pentru repovestirea povestirii mele.
E minunat cand fiecare clipa mi se daruieste necontenit cu fiecare frunzulita cazuta voit, intrucat nimic nu este intamplator in viata!
E minunat cand traiesc oferind bucurii apropiatilor, nu numai mie, cand le imbratisez caldura sufleteasca, cand iubesc daruind iubire!
Sunt recunoscatoare pentru viata pe care o am, pentru iubirea primita din partea familiei pe care o iubesc enorm, pentru prieteniile cladite in timp si pentru cele intalnite intamplator dar deloc intamplator , pentru iubirea primita ce m-a facut si ma face fericita, pentru ca “nous devons vivre chaque moment”!

Imi amintesc si acuma cu umor de noptile in care mama ma astepta pe holul apartamentului sau in curtea casei la bunici cand venem noapte din oras sau mai bine spus dimineata.
Imi aduc aminte aceste momente si zambesc acum cand am incep sa inteleg grija pe care un parinte o poarta copilului lui, cand inteleg destul de bine faptul ca intentiile fiecarui parinte este sa isi protejeze si sa isi creasca in cel mai bun mod posibil copiii.

Ii inteleg pe parintii mei cand faceau si fac eforturi pentru mine si pentru fratele meu in toate domeniile si noi le-am resimtit si le resimtim foarte putin. Dar stiu ca ei sunt dispusi sa sacrifice orice pentru noi. Este minunat acest sentiment cand stiu ca oricand pot sa ma bazez si sa vorbesc cu parintii mei.

photo credit: fabola

Chiar in ultima perioada vorbeam cu o amica ce mi-a spus ca parintii sunt cei la care mergi atunci cand ai pierdut ancorele si ai nevoie de un punct nou de sprijin ca sa reconstruiesti. Am simtit acest lucru atat de adevarat incat am avut un impuls de a-i suna si de a le spune ca stiu tot ceea ce fac pentru mine, pentru noi si ca apreciez foarte mult asta. Regret si acuma ca am lasat sa treaca acel moment fara sa duc la indeplinire acel gand. Insa ma bucur ca facusem déjà acest lucru cu cateva saptamani in urma ☺

M-am simtit extraordinar cand stiu ca tatal meu mi-a spus ceva extraordinar si anume ca singurul responsabil pentru fericirea mea sunt eu si ca ma sustine in tot ceea ce doresc sa fac.
M-am simtit extraordinar cand mama mea mi-a spus ca ea se bucura de orice decizie pe care o iau atata timp cat sunt eu fericit.
Si m-am simtit extraordinar cand am vorbit deschis cu ei, asa cum am evitat de multa vreme sa o fac si m-au ascultat, m-au inteles si mi-au spus ca ma sustin.

Si sunt fericit ca am avut ocazia sa le spun ca sunt o familie minunata, ca sunt mandru de felul in care m-au crescut, ca apreciez toate eforturile pe care le-au facut si ca ei sunt un model pentru familia pe care doresc sa o intemeiez si eu, ca vreau ca in familia mea sa existe aceeasi intelegere si acelasi respect si aceeasi caldura ca cea care exista intre ei dupa atata vreme si dupa atatea evenimente, bucurii si necazuri pe care le-au trecut impreuna.

Ei sunt pentru mine un exemplu despre cum parintii lupta pentru copii lor, despre cum ii educa si despre cum ii iubesc, despre armonie si intelegere.
Ei sunt un exemplu despre cum se intemeiaza o familie, despre cum se lupta pentru a o pastra, despre sacrificiile necesare pentru consolidarea familiei, despre iubirea copiilor.
Am mostenit de la fiecare dintre ei cate ceva, de la mama mea, pasiunea pentru logica, pentru matematica, iar de la tatal meu pasiunea pentru literatura. Fiecare dintre ei a avut un rol important in formarea mea, in eul care sunt astazi, in capacitatea mea de evolutie.

Le sunt recunoscator pentru asta, profund si adanc!
Ii iubesc foarte tare, ii respect si sunt mandru ca sunt parintii mei si ma simt special pentru ca sunt copilul lor!

Pastreaza-ti visele vii. Intelege ca pentru a realiza ceva trebuie sa ai credinta si incredere in tine, viziune, munca, determinare si daruire. Aminteste-ti ca toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred.

Gail Devers

photo credit: Florencetime

Visele sunt un fel de cutie psihologica in care ne adunam problemele emotionale cu care ne confruntam zi de zi.
Se spune ca exista 4 tipuri de vise:
•    Vise ce se adeveresc(prevestitoare)
•    Vise reale, traite cu intensitate
•    Vise ce se uita
•    Vise-cosmaruri
Eu pot spune ca le-am trait pe toate. Altcineva poate spune la fel. Insa felul cum le simtim si cum percepem aceste vise difera de la persoana la persoana.
De cele mai multe ori ador visele, insa sunt dati in care le urasc si dati in care simt nevoia sa fug de ele; cateodata simt teama, o teama ce imi strapunge sufletul si mintea transpunandu-mi toata actiunea imaginara atat de real incat simt nevoia sa ma indepartez de ele.
Si..dintr-o data ma trezesc in realitatea protectoare( cand ma aflu in pragul unui cosmar) sau realitatea nedorita(cand sunt prea euforica, intinsa pe pajistea libertatii inflorita de dorinte ascunse, indeplinite in fiecare secunda intens traita prin vis.
Visele prevestitoare ce se adeveresc fac parte din mine.
Intr-o seara am visat un baiat pe care nu il mai vazusem niciodata, insa in vis deja l-am fotografiat, iar a doua zi ii pastram poza in suflet.
Miraculos la o luna distanta de acest vis, el mi-a aparut in cale: ne-am cunoscut prin intermediul unei prietene si prima oara cand l-am vazut am ramas blocata, era identic cu cel din vis.
Nu voi uita niciodata sentimentul trait atunci!Deja ma simteam diferita, ma entuziasmam gandindu-ma ca pot visa si alte persoane, etc. Insa acesta a fost singurul de acest tip, unicul in care mi-am visat chiar sufletul-pereche.Si chiar cred in asta!
E minunat sa nu stii pe cineva si sa te indragostesti fara sa il vezi si apoi sa il vezi-“revezi” deja indragostita!
De atunci mi-am dorit foarte multe lucruri si gandindu-ma la ele le visez, ciudat sau nu, mi le si indeplinesc; insa doar atunci cand imi doresc cu adevarat sa le retraiesc.
Stiu ca revin involuntar la capitolul”iubire”, dar asta simt si asta ne inconjoara sufletele intr-un mod armonios si pozitiv declansand-ne zilnic vise formidabile!
Visez mii de vise si atunci cand mi le amintesc pe cele frumoase ma scufund intr-o euforie constanta ce declanseaza frumusetea visata in frumusetea numita viata.

Da. Eu. Visele. Viata. Aceste 4 cuvinte imi hranesc existenta intr-un mod miraculos. De ce? Pentru ca EU traiesc viata pe care vreau sa o am prin visele transpuse in realitate. Pentru ca Eu vreau sa spun Da la : Traiesc,  IUBESC si Visez pentru ca POT! Si oricine poate face asta.

VISATI!

Incotro? incotro vei vrea tu pot spune simplu..la cer si pamant poti sa pivesti, la oameni si la toate nimicurile pamantului.
Incotro sa ma indrept cand am sa fiu mare?

Oare alegem noi sau altcineva ne presareaza viata cu intrebari, cu esecuri si framantari, cu iubire si pustiire. Ce ai putea sa crezi din toate astea sau deja crezi ca nu tu esti stapanul vietii tale. De cate ori nu te-ai trezit ametit de ganduri, intrebandu-te incotro ai sa mergi maine sau in clipa in care esti. Te vei duce la ingeri sau vei fi biciuit de ceata lui Lucifer?

Te intrebi si te ingrozesti si adormi; o iei de la capat…Nu te mai pedepsi, cand nu mai poti intreaba-l si pe el “incotro”.

Acum si eu stiu ca te intrebi “incotro”..Mi-e prea greu sa scriu despre asta incotroul asta ma coplesteste precum o stare de autosuficienta..sau intrebandu-ma atata descopar ca acest incotro este calea vietii, a fericirii si a iubirii, a nemuririi sufletului, esenta noastra de a traii prin tot ce ne reprezinta si de defineste.

Incotro crezi tu ca poti merge, oare cati pasi poti sa faci ca sa ajungi acolo, ai fi dispus sa-ti decici toate viata ta acestui “incotro”?..vei fi precum un mag cautand steaua minunata care se tot indeparteaza? Uita-te la tine in suflet caci acolo este incotroul tuturor bucuriilor si lacrimilor..intrebandu-te atata esti spre marele “incotro”.

Totul a inceput dintr-un joc…un joc frumos de copii care invata sa talmaceasca cuvinte, sa desluseasca o compunere si sa trimita gandurile lor pe alte taramuri si meleaguri, mai colorate, mai luminate, asa cum este -de altfel- al lor suflet. Bucurosi, cu zambetul larg,  cu pasii inceti cauta sa cunoasca lumea si universul marinduli-se ochii si luminanduli-se privirea. Si cu al lor entuziasm ei vor a descoperi mistere si a picta din ceea ce inima le dicteaza pe plansa timpului albastru. Iar cand se opresc din cautare se vad deja oameni mari, cu pasii repezi si grabiti, porniti deja la drum, dar incotro nu stiu s-o apuce ; pierduti, haotici, pe o linie de la stanga la dreapta, sau de la dreapta la stanga ei cata(cauta) sa creasca in inaltime, bulucindu-se pe ici, pe colo de piedici…si nimerind in final spre ceea ce-i duc spre culmi si inaltimi, spre iluzii, vise si sperante. Si asa, intalnesc iubirea. Si jocul de copil, marcat de hop-uri, coborasuri si urcusuri se transforma, asa cum a pornit odata, intr-u joc fascinant de emotie, betie, de iubire… Acolo unde ei simt ca se regasesc pe ei insisi, acolo unde isi gasesc locul, acolo unde se simt cu adevarat vii si impliniti.

Where is the love…

I was in a deep mood…so deep I could feel the blue
So deep I could feel the red, the yellow in my blood, the white in my heart,
The black and the grey so “perfect” for a hard day, the green and the orange
For then I live the symphony of nature
But then I discovered violet,,,,for it was the colour for my final
The colour for my lifetime, the colour for my soul planet.
The red then expanded… …

Is the center of all things and feelings.

Cuvantul iubire se refera la o varietate de sentimente diferite, stari, atitudini variind de la generica placere pana la atractia interpersonala. Este sentimentul care ne face pe toti la fel si totodata unici. Este singurul sentiment care ne insoteste pe parcursul intregii vieti, de cand ne nastem si pana la sfarsit. Ne nastem din iubire, crestem iubiti si daruind iubire.

Iubirea este insasi esenta VIETII , este sentimetul cel mai maret pe care o fiinta umana il poate realiza.

Iubirea se manifesta sub mai multe forme dar dintre toate cea care ne face sa ne simtim cu adevarat  speciali si sa ne face sufletul sa cante de bucurie este IUBIREA FATA DE ACEL CINEVA.

Cand esti indragostit toate lucrurile capata sens, fiecare zi este o zi de primavara, toate pasarile canta pentru tine, fiecare melodie iti este adresata tie. Pentru unii acest sentiment poate dura toata viata pentru altii doar un anotimp sau poate mai putin. Important e sa il pretuim si sa ne bucuram de el atat cat dureaza si sa nu incetam niciodata sa il cautam.

Daca as putea sintetiza in cateva randuri ce este IUBIREA Antony Hopkins a spus-o cum nu se putea mai bine:

“Love is passion, obsession, someone you can’t live without.

Fall head over heels.

Find someone you can love like crazy and who’ll love you the same way back.

And how do you find him? …….Forget your head and listen to your heart.

Run the risk, if you get hurt, you’ll come back.

Because, the truth is there is no sense living your life without this.

To make the journey and not fall deeply in love – well, you haven’t lived a life at all. You have to try. Because if you haven’t tried, you haven’t lived.”

Live life loving!

Ieri am plantat un copacel.
Intre primele flori rasarite si primele ciripituri de pasarele asezate comod pentru prima oara pe crengile acestui copacel, zaresc doi copii pierduti in jocurile copilariei , un baietel si o fetita pierduti in aroma florilor de primavara ce ii inveleste intr-o patura curgatoare, incat se pierd in tainele timpului demult trecut.
Dintr-o data nu-i mai vad! Oare unde sunt?
Aaaa…uite-i!..sub crengile lungi ale ex-ului copacel, acum devenit deja adolescent pregatit sa imprumute ramurile sale tanarului “sculptor”, doritor de noi acrobatii in fata prezentei feminine ce asteapta nerabdatoare surpiza:

Un cerculet simbolic de copacel
Tine prizonier un degetel.
Primit in dar, din iubire
Pentru o amintire.

Te iubesc, ii spune..
Doua cuvinte nebune,construite de lume..
De ce mi le spui?ii spune..
Noi doi, nu suntem lume!

Suntem eu si tu, suntem noi.
Nu te teme! ii spune,
Vino cu mine in lume!
In lumea noastra de vise,

Sub copacel, raman aprinse…

Ieri copiii deveneau adolescenţi sub ramurile lui verzi ocrotindu-i la primul sărut; azi se joaca cu ramurile lui  pentru a forma inele eterne de iubire,  maine se vor relaxa pur şi simplu şi vor trăi în amintiri povestite şi repovestite, pentru alţi copii născuţi din acest arbore al vieţii.

IUBIREA ESTE VIATA! este un arbore, o floare, un fluture, este in noi, oamenii, este ceea ce ne face pe noi sa ne simtim oameni; e ca vantul, desi nu il vezi il simti; este despărţirea de noi, pentru a locui în inima celui sau a celei de lânga noi,  este un drum pe care toti dintre noi pasim, este o calatorie fara sfarsit, plina de zambete!

„Viata fara dragoste este ca si copacul fara flori sau fructe” – Khalil Gibran

„Iubirea iti acorda libertatea de care ai nevoie si te ajuta sa fii tu insuti” – Osho

„Iubirea nu este o relatie intre doua persoane. Ea este un stadiu al constiintei tale” – Osho

Il était une fois un martie, intre toate lunile de martie, un martie. Si povestea tace.

Iubirea nu exista in lumea noastra, exista numai intre granitele ochilor tai care stramtoreaza alti ochi; iubirea ca un ghem de creioane colorate care se danseaza fluid in interiorul unui timp care nu exista. Intr-un martie, acum multi sori, mi-ai crescut pe glezna un sfert din lumina, un sfert de lumina care iubeste, in ciuda inchipuirii, iubeste prezent – trecut si viitor, cimentate in suprapunerea punctului prezent. Lumina dintre noi alearga in fiecare noi, roteste pamanturi, vieti si trupuri si recunoaste cand nu mai poate alerga. Se sprijina de obiectul iubirii sau de proiectia credintei in iubirea obiectul iubirii.

Iubirea se transpune in renuntare, in rugamintea de a-mi distribui dreptul la fericire intre aripile mele, de a sti, fara sa aflu, ca fiecare din ele cunoaste iubirea terestra si ultima fericire din trup, una aproape trupeste, cealalta intre timpi si note muzicale.

„Iubirea” si „este” sunt, de unde stau eu, incompatibile. Pot, totusi, sa vizualizez iubirea si viziunea: ca atunci cand pe peretii trupului se dezvolta radacini din degetele oamenilor care cresc mic, incet, lenes si pe care nu-i stii acolo. Un trup dintre cele alese, implodeaza (sic!), ocupa interiorul trupului amfitrionului, adoarme celelalte trupuri care inradacinasera peretii interiori ai trupulului si le topeste in el. Amfitrionul nu stie ca este locuit. Pe masura timpului, pielea i se intinde, scheletul se apropie de forme care se dezintegreaza sub greutatea propriei forme si se asambleaza in sfere care se rotesc in interior. Trupul nu-si mai recunoaste corporalitatea, se simte redus intr-o dimensiune care nu ii e familiara, dar pe care o intuieste deschisa spre toleranta.  Nu mai exista evidente din momentul in care primul trup si-a recuzat trupul, exista doar starea de bine latent, dar nu plat, un fel de plictis al unui spatiu sau al unui timp.

Vorbind, probabil, mai putin serios, dar mai adevarat, iubirea exista. Nu sub egida deformarilor pe care le-a produs ochiul meu, dar exista si eu ii iubesc existenta. Iubirea inconstienta in care traim nu dispune de limite si se intinde peste umerii nostri, intre care tese legaturi. Pielea ti se fisureaza si vezi dincolo de tine singurul lucru care exista si nu pentru ca tu crezi, exista. Iubirea creeaza lumi „aceleasi” cuprinse intr-un punct, in care noi suntem, noi si constiinta binelui din noi. Atat.