am impins fereastra la maxim… usa care dadea spre libertate era la capatul culoarului. trebuia sa ma tarasc de-a busilea, zdrelindu-mi coatele, prin gangul stramt care statea intre mine si EL. nu-l vedeam, dar ii simteam pasii pe coridorul ingust, dincolo de usa de fier. broboane de sudoare imi curgeau pe frunte. eram la capatul puterilor si totusi… ii vedeam silueta longilina. asta imi dadea curaj sa sper ca dincolo de usa, de fereastra, de momentul tensionat in care trebuia sa iau o decizie, lumina va fi suficient de puternica incat sa razbesc. nu am tinut cont de vocea interioara care striga: “nu poti! tu nu vezi ce distanta mare e si ce stramt e locul? cum sa treci pe un lemn suspendat la inaltime deasupra unui hau? o sa te prabusesti in gol! intoarce-te, n-auzi?” am respirat adanc si cu o sfortare supra-omeneasca am inceput urcusul. in spate se auzea lemnul scartaind pe ciment. era inclinat intr-o parte, intre fereastra si pragul usii, dar suficient de teapan incat sa nu cad. unghiul dintre cele doua ar fi dat ameteli oricarui acrobat, dar eu am spus: “cred!”, am tras aer in piept si am mers mai departe. urcusul meu era demn de un spectacol de circ, cu coatele sprijinite de pereti si picioarele sovaind pe parghia de lemn. dar era unica sansa de ajunge la capat.

imi aminteam franturi de conversatii… ore de veghe petrecute in celula capitonata cu gandul la EL… zambetul lui si bratele calde… suspinele mamei… vocea Esterei cand a tipat: “s-a sfarsit!” si momentul acela de groaza in care am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare si cerul se despica. dar am crezut ca pot si… iata-ma aici.

“tu nu vezi ca nu ai nicio sansa? chiar crezi ca-i pasa? au trecut 20 de ani. abandoneaza, ai mai mult de castigat daca ramai!” aveam toate motivele sa cred ca n-am sa reusesc. culoarul se stramta si usa parea mai mult decat oricand departe, grea si intunecoasa. dar am auzit din nou vocea acea blanda, pe care o stiam din copilarie, si mi-am imaginat cum va fi din nou in bratele lui. stiam ca nu ma poate vedea, dar ma simtea aproape. “tata, vin!” si cu o ultima sfotare, m-am apucat cu mainile de prag si am impins cu coatele balustrada balconului, ultima ramasita a existentei acestuia, care a picat cu zgomot asurzitor in timp ce eu impingeam usa. o lumina puternica a inundat culoarul de sus in jos si am vazut prin ea o mana intinsa. m-a tras cu putere in sus si am simtit cum inima imi bate din nou in ritmul cunoscut. “copilul meu, bine-ai venit acasa!”

m-am trezit intr-o casa cu pereti albi, inundata de soare, cu maci rosii ca sangele intr-o glastra albastra. camera mirosind a var si levantica imi parea cunoscuta. ca prin vis mi-am adus aminte de Nona, de Darius, Estera si Coral… mama si tata imi zambeau in prag. razboiul se sfarsise, eram in siguranta, nimic nu ma mai separa de ei. tata a intins mana, si-a deschis pumnul si mi-a zambit:

“e doar o buburuza, nu te teme…”

Deschidere 18 ani

am 18 ani. mi se spune adesea ca ar fi momentul sa hotarasc ce vreau sa fac in viata. mi-am calculat optiunile si am vazut doar… alb. un cer deschis, lumina pura… asa imi imaginam ca trebuie sa arate de decizia corecta: sa fie pura, perfecta, integra… evident, al doilea calcul mi-a revelat niste dungi violent in albul perfect al deciziei mele. dar m-am gandit ca nu e grav. “am viitorul inainte, gol si pot sa construiesc pe el ce vreau.” temelia e invizibila inca, dar stiu ca e acolo fiindca o pot atinge cu piciorul. sa pasim deci in necunoscut.

7 iulie. examen la filozofie. genunchii imi tremura usor cand vad ca ceasul se apropie de 10:00 si noi inca n-am intrat in sala. un soare neobisnuit de arzator pentru aceasta dimineata imi incalzeste spatele. stau pe caldaram cu genunchii la piept, cu bratele incolacite peste, incercand sa-i impiedic sa se miste. optiuni deschise, drumuri noi… vad clar inaintea mea o mare de vid. aud “va rugam sa poftiti in aula” si brusc nu ma mai tem. ca si cum nu mi-a fost rau cu doar o zi inainte, ca si cum Popper si Russel sunt bine intipariti in memoria mea, ca si cum “fie ce-o fi, viitorul meu e multiplu si se construieste acum”.

am trecut usor de primul subiect, insa la al doilea parca nu mai stiu daca hermeneutica lui Blaga se pupa cu existentialismul lui Sartre. incepand sa simt din nou acel nod in gat… “hai mah, concentreaza-te!” imi spun, batandu-ma imaginar pe umar. si parca deodata vad limpede in fata ochilor tot. si scriu, si scriu, si scriu… si nu ma mai opresc.

“5 minute!” o ultima privire pe foaia pe jumate alba, ultima pagina… pixul jos. “ce-a fost, a trecut…” si cu un zambet strengar in coltul buzei de sus, am inchis usa grea de mahon: “ca y est!”