E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

Asta e o intrebare buna pentru mine. Incotro simt ca e timpul sa merg, cine mai vreau sa fiu, cine sunt deja?

photo credit: mjpeacecorps

Am crezut ca vreau sa fac anumite lucruri pentru ca vreau sa fie un “check” pe lista mea. Dar ciudat, lucrurile astea nici nu exista pe asa zisa mea lista pentru ca nu sunt ce imi doresc cel mai mult. Si de aceea probabil, nu merg si nu se intapla pentru ca nu sunt ale mele. Mi-am amintit ca eu nu sunt ca ceilalti, ca nu am acelasi drum cu o majoritate si ca ma bucur ca e asa. Ceea ce imi doresc e posibil sa fie deja cu ceva trepte mai incolo, sarind peste anumite etape, cum s-a intamplat si pana acum. Si chiar uitandu-ma putin in trecut, m-am distrat alaturi de oameni deosebiti, m-am descoperit si m-am gasit pe mine, multumita.

Ma gandesc ca as putea face atattea, dar nu ma apuc de nimic. Poate tocmai fiindca nu stiu ce vreau sau nu ma las sa stiu. Si e normal sa ma razgandesc din moment ce nu ascult ce vreau de fapt, ce ma face sa zambesc din snin si ce imi aduce bucurie. Prefer sa spun ca ar fi frumos si asta si cealalta, dar ce sunt eu cu adevarat?

In acest moment, ce imi doresc mult e sa plec oriunde, sa calatoresc, sa vad lucruri noi si sa fiu intr-un loc pe care l-am vazut doar in poze, oricare ar fi locul acela. Si nu m-am mai simtit demult asa… e o dorinta echilibrata, nu vreau cu orice pret si nu ma agat de aceasta idee, dar ma face sa visez si asta imi doresc acum. Nu am mai plecat de mult si cred ca as aprecia mai bine ce as intalni acum. Da, asta imi dorec si sunt atenta la ce se iveste in jurul meu pentru ca poate voi pleca. Nu vreau sa raman in vreo tara straina, vreau doar sa fiu eu cu mine intr-un avion fara a stii ce ma asteapta exact si sa ma minunez de tot ce descopar. Si la intoarcere sa vin mai impacata cu mine si cu anume ganduri si sa inceapa din nou, ceva frumos, asa cum a inceput cand m-am intors din ultima calatorie.

photo credit: Dru!

Am scris atat despre aceasta dorinta pe care o simt atat de aproape de sfletul meu ca nu as mai pleca de langa aceste ganduri. Asta ma face sa zambesc.

Mi-am dat seama ca e important pentru mine sa stiu ca ce imi doresc e ceea ce simt, ca sunt eu si nu cea au avut ceilalti sau isi doresc ei. Din cand in cand, ma mai pierd prin ideile celor din jur, dar imi revin in fire. Da, e mai usor sa iei o reteta de la cineva, sa preiei un vis daca nu te conformezi cu monotonia, dar asta nu ma implineste deloc. Probabil de aceea nu ma pot hotari; nu am umblat pe unde trebuie sau am incercat sa vad ceea ce nu exista de fapt pentru mine. Si ce nu merge, nu merge si daca eu nu simt, nu se va intampla nimic.

Am idei care merg ba intr-o parte, ba in alta, dar se pare ca acum ele merg doar intr-o directie in care sa poata deveni realitate. Si pentru ca nu stiu care e acea directie si nu e una din cele pe care zic eu ca le vad, am decis sa renunt.  Sa renunt la a mai cauta neincetat, bineinteles, nu definitiv si la tot. Las ca ceea ce caut sa ma gaseasca, nu ma mai gandesc atat de mult daca asta e ceea ce vreau sa fac. Sunt atenta sa vad ce sui mi se deschid pentru ca e posibil ca in incercarea mea de a deschide o usa, sa nu vad usa de langa mine care s-a deschis zgomotos ca sa ma trezeasca.

Sriu si vad aceste concluzii si sunt noi pentru mine, chiar se intampla lucruri in viata mea. Si nu credeam ca va fi asa prea curand. Am impresia in acelasi timp, ca se intampla ceva ce a mai avut loc odata, doar ca acum eu sunt altfel. Poate aceste cuvinte vor avea mai mult sens peste un timp decat au in acest moment.

Nu vreau sa mai fac ceva anume acum, sa imi propun atat de multe sau doar un lucru in mod particular. Vreau sa privesc cu curiozitate, entuziasm si surprindere placuta ce mi se intampla. Au ajuns sa imi placa mie surprizele? Uite ca s-a intamplat si asta

Tot observ ca lucrurile de care nu ma credeam in stare, ajung sa le fac si chiar sa imi doresc sa le duc la bun sfarsit. Sunt aspecte de  care ma temeam sau fata de care ma simteam nepregatita, dar care e posibil sa devina chiar un mod de a trai si un pas mai aproape de scopul meu.

Nici eu nu cunosc mai multe acum, dar voi afla si voi scrie atunci si pana voi ajunge la raspunsurile ce vor naste alte intrebari. Intre timp, am doar o rugaminte pentru mine: fii fericita!

Provocare: sa observ de fiecare data cand ceva e altfel decat de obicei si sa vad legatura dintre ce gandesc si ce mi se intampla.

De ce altceva mi-e dor?

Mi-e dor de un început. Mi-e dor să descopăr pe cineva nou. E ceva care vine imediat după dorul de trecut. Dorul de ceva nou… Mi-e dor să mă deschid în faţa cuiva care să ştiu că nu numai m-ar înţelege, dar ar vrea să împartă ceva cu mine, să se deschidă şi el, şi să punem cărămidă lângă cărămidă, să construim ceva împreună. Mi-e dor să mă simt iubită în felul acesta, mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine. Mi-e dor de tremuratul picioarelor înainte de o întâlnire, mi-e dor să mă simt “a cuiva”.

Pe de altă parte, cred că, dacă nu e aşa, e pentru că, probabil, nu e momentul. Pentru că încă mai am de lucrat cu mine, cred că mai mult profesional decât personal, cel puţin zilele astea. Am început să-mi scriu licenţa, să citesc, să caut training-uri în domeniul meu de interes… Şi simt că aici trebuie să meargă toată implicarea mea, cel puţin până în februarie, când termin cu licenţa. M-am bucurat tare când mi-am dat seama de asta…. că nu se întâmplă pentru că, azi, acum, aici eu trebuie să mă construiesc pe mine, înainte să încep să mă împart cu altcineva. Sau e şi asta o minciună, de care încerc să mă conving singură? Acum îmi dau seama că  nu există un timp potrivit pentru iubire, că ea vine atunci când e să fie, dar mai ales nu depinde de noi. E ca şi cum m-aş asigura, prin ce am scris mai sus, că din februarie o să se schimbe ceva. Când, de fapt, eu n-am de unde să ştiu asta, şi nici nu pot să fac planuri în acest sens, pentru că nu depinde de mine. Nu e ceva ce pot controla…

Aş începe ceva nou şi azi, dacă aş şti că am cunoscut omuleţul ăla care să mă înţeleagă, să fie ca mine, să fie de-al meu. Trebuie să accept însă că asta nu depinde de mine, şi să mă bucur de tot ceea ce chiar am în viaţa mea : de prietenii mei geniali, de pasiunile mele, de stilul meu de viaţă, de faptul că în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai clar ce vreau să fac cu mine, şi mă mişc în sensul ăsta. Că mă văd şi mă simt schimbată, şi că am cotit, în sfârşit, pe drumul meu.

Încă mi-e greu să accept că unele lucruri nu depind de mine, că nu toate vin atunci când vreu eu, oricât de mult aş crede că eu pot să fac orice, şi să am orice îmi doresc, nu pot să controlez totul. Sunt persoane, sentimente, relaţii care apar abia atunci când e timpul lor, nu pot face nimic să schimb asta. Am zis mereu că refuz să cred că dragostea, sau sentimentul acela minunat când cunoşti o persoană nouă, se pot învăţa la bootcamp-uri de seducţie, sau în cărţi de dezvoltare personală. E ceva ce nu ţine de noi, iar dacă e să cred în iubirea accea “cosmică”, în iubirea aia care e mai sus decât noi, pe care nu putem decât să o simţim, care e “meant to be”, atunci strategiile de cucerire, sau approach-urile nu-şi au oricum locul acolo. Dacă e să cred…

PROVOCARE: să termin research-ul despre campanii de awareness şi fac un plan al capitolului din licenţă care se ocupă de acest tip de campanii până duminică seara.

Eu vad, simt si-am experimentat o singura posibilitate de eliberare din robia fricilor >>> ACTIUNEA!
Oricat ar fi de greu, oricat ar fi de rau, ca sa putem trece peste frica trebuie sa o calcam in picioare, trebuie sa actionam, cu cat mai repede cu atat mai bine.
Altfel… nu vad cum.

Mi-am dorit prieteni, deschidere, priviri calde. Am crescut eu, cât şi ceilalţi, dar şi NOI, echipa. Prin experienţe trăite şi împărtăşite.
Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică? Ce aş face dacă aş renunţa la întrebări pentru a încerca să aflu răspunsuri prin ei, prin oameni? Aceste două sintagme le adună proiectul. Am învăţat să renunţ la a mai adăuga de fiecare dată “pentru mine; în concepţia mea etc.”, expresii care să accentueze şi mai mult nota persoanlă a articolelor. De ce aş mai face asta dacă oricum asta e esenţa proiectului, să scriu în primul rând pentru mine, iar apoi pentru voi, cei care mă citiţi?

Răspunsul meu la întrebarea de astă săptămână nu este unic, ci un cumul. Un drum aleg să fie Whichway în viaţa mea. O potecă, o etapă pe care să o traversez alături de oameni frumoşi şi plini, pe a cărei drum să mai pot afla câte o frântură din mine, din viaţă, din cei din jur. Fărâmă cu fărâmă. O pată de culoare, de linişte, de interiorizare şi problematizare, de conştientizare. Mi-a zburat gândul la o poezie a lui Octavian Paler pe care o îndrăgesc foarte mult, parte din răspunsul alegerilor mele e găsit acolo:

Lecţie inutilă de logică

Octavian Paler

“Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?”

Întrebarea nu mai e antonimul răspunsului, ea devine complicele cel mai aprig, apt să îmi susţină cu dârzenie propria-mi sensibilitate. Un abandon al raţiunii şi o îmbrăţişare a simţirii.
Aleg să fiu eu, neîncorsetată, spontană. Aleg să fiu. Aleg să gust viaţa.  Aleg o scriitură sinceră. Pentru mine şi pentru ceilalţi. Pentru devenirea noastră. Fiecare articol, o piesă de puzzle întregind un om.

Un semn de intrebare fascinant, curios, jucaus, plin de viata. Asta inseamna pentru mine Incotro? Fac parte din intrebare la fel cum si intrebarea face parte din mine. Si e alegerea mea sa simt, sa gandesc si sa traiesc altfel. O alegere responsabila, verticala si asumata de care ma bucur foarte mult!

Incotro? Inspre tine, cel care ma citesti acum, curios fiind sa afli povesti ale unor oameni (ne)cunoscuti, bucati din viata lor. Tu, cel care te miri de asemanarile sau deosebirile cuvintelor asternute aici cu cele pe care (poate) le asezi la randul tau pe blog, printre prieteni, intr-un colt de cafenea, la o plimbare prin parc.

Iar “aici” inseamna prieteni, inseamna oameni frumosi, inseamna omul-zambet sau miri-poezie. Aici e locul unde in fiecare saptamana ma bucur de o imbratisare calda si de priviri bucuroase. Am nevoie de ele pentru ca ma reincarca, ma duc departe de lume si ma aduc mai aproape de oameni.

Incotro? Inspre mine, cel care n-ar fi scris toate astea acum cativa ani. Un “eu” care a constientizat necesitatea schimbarii (din foarte multe puncte de vedere) si care acum actioneaza in directia ei cu foarte multa deschidere si pasiune.

Eu sunt o suma fara un rezultat total. N-am tras linie si nici nu o voi face. Viata e o matematica de ale carei ecuatii caut sa ma bucur si nu sa le rezolv, pentru ca drumul e intotdeauna mai important decat destinatia.

Incotro? Inspre necunoscut, cu mult aplomb si cu incredere! Si nu ma tem! Viata e cu mine, in mine, prin mine oricum, oricand, oriunde. Si ce motive sa-mi fie teama am sau as avea cand pasii pe care-i fac sunt pe pamant, pieptul imi respira atmosfere iar gandurile ma apropie de spiritualitate?

photo credit: Nikh Nigade

Vad viata ca pe o succesiune de dualitati….sau altfel spus un lant de intersectii in care ajung si trebuie sa aleg INCOTRO o iau de acolo. Vad acest lucru ca pe ceva foarte bun pentru ca asta insemna ca foarte des mi se da din nou sansa sa o iau pe drumul cel bun, in caz ca la intersectia precedenta am luat-o cumva in directia gresita. Acum, directia gresita, nu este neaparat ceva fundamental gresit, ci poate fii ceva ce nu se potriveste pentru acel moment al vietii mele…nu se potriveste cu cine sunt eu atunci.

Cele mai puternice experiente din viata le-am avut in urma celor mai intense momente de dualitate. Eram practic pus in fata a doi de Mihail…unul vroia sa o ia in stanga, altul in dreapta. Si ce era cel mai dilematic in acel moment, era faptul ca nu imi puteam efectiv da seama daca stanga sau dreapta se potriveste cu drumul meu. Asa am constientizat care este impactul fricii in aceste momente cheie din viata. Asa am inteles ca trebuie sa caut raspunsul in mine si nu in exterior.

Astfel, unul dintre lucrurile principale pe care le analizez in intersectii, este “de ce imi este frica?”. Prefer sa fiu constient de acel lucru. Poate nu am intotdeauna puterea sa trec peste acea frica din prima…poate mai am nevoie de cateva intersectii pana sa ajung la a depasi acea frica, dar important este ca din momentul in care am constientizat-o, incep efectiv sa o diminuez.

• Dualitatile = Oportunitati
• Dualitatile = Teste pentru a ma asigura ca sunt pe calea personala…ca imi pastrez calea pe care darurile mele mi-o deschid

Am mai invatat de curand despre dualitati ca e bine sa le reducem la “ori e alba ori e neagra”. Adica, e important sa imi reduc optiunile la doua. Observ astfel ca o provocare premergatoare dualitatilor, este reducerea listei de optiuni la doar DOUA.

Daca ar fi sa imi pun un post-it pe langa cele pe care le mai am pe perete, as scrie pe el:

Sa imi reduc alternativele la dualitati
In momentul de dualitate sa ma caut pe mine si raspunsul va veni natural

E greu să definesti ceva ce nu are structură, dar are consistenţă; nu are limite, dar are elemente specifice; nu are direcţii stabile, dar are timpul prezent incorporat. Iar eu, despre fericire nu pot vorbi decât subiectiv, pentru că experienţele personale sunt cele care susţin afirmaţiile mele. E drept, pot generaliza, chiar dacă îmi va fi greu să garantez şi pentru alţii ceea ce eu am trăit şi trăiesc, atunci când vine vorba de fericire.

Consistenţa pe care o dau fericirii, vine din forma lucrurilor, din felul în care se aşeaza în mine / în viaţa mea anumite evenimente. Un zâmbet colorat, o privire fugitivă sau o discuţie amănunţită despre nimic sau despre orice mă pot face fericit. De ce? Deoarece caut să mă bucur de astfel de momente cât mai des şi cât mai mult posibil. Mă umplu, îmi dau forţă şi mă motivează să cred în mine şi în ce pot da celorlalţi. Vouă!

E uimitor să vezi că mulţi dintre prietenii şi apropiaţii tăi văd fericirea ca pe o combinaţie de lucruri şi întâmplări aparent mărunte, care le oferă un sentiment de linişte şi de împlinire în acelaşi timp. Cred că unitatea unei astfel de combinaţii şi faptul că, deşi diferită pentru toţi, e alcatuită din aceleaşi elemente, dau posibilitatea explorării unor oportunităţi ce ne aduc mai aproape de noi. Fericirea, într-un sens personal, poate fi privită ca o stare de spirit ce implică deschidere, autenticitate şi multă nebunie într-un sens pozitiv .

Prezentul îi dă fericirii continuitate şi soliditate, pentru că simţurile şi sentimentele sunt vii, la fel cum sunt şi gândurile sau dorinţele noastre, înglobate mereu în felul nostru de a fi. Şi pentru că acest “a fi” îl găseşti în parfumul trandafirilor, în mirosul primăverii, în surâsul unui necunoscut, în jocul şi joaca unui copil, în aroma unui ceai, în paşii unei plimbări lungi, în sărutul părintesc al mamei, în îmbrăţişările prietenilor sau într-un telefon primit de la un fost coleg de generală, astfel de momente implică paşi în direcţia ta, ca o dezvoltare personală continuă, amplificată şi susţinută de motivaţie şi dorintă de cunoaştere.

Paşii formează calea, iar calea e a ta!