De ce altceva mi-e dor?

Mi-e dor de un început. Mi-e dor să descopăr pe cineva nou. E ceva care vine imediat după dorul de trecut. Dorul de ceva nou… Mi-e dor să mă deschid în faţa cuiva care să ştiu că nu numai m-ar înţelege, dar ar vrea să împartă ceva cu mine, să se deschidă şi el, şi să punem cărămidă lângă cărămidă, să construim ceva împreună. Mi-e dor să mă simt iubită în felul acesta, mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine. Mi-e dor de tremuratul picioarelor înainte de o întâlnire, mi-e dor să mă simt “a cuiva”.

Pe de altă parte, cred că, dacă nu e aşa, e pentru că, probabil, nu e momentul. Pentru că încă mai am de lucrat cu mine, cred că mai mult profesional decât personal, cel puţin zilele astea. Am început să-mi scriu licenţa, să citesc, să caut training-uri în domeniul meu de interes… Şi simt că aici trebuie să meargă toată implicarea mea, cel puţin până în februarie, când termin cu licenţa. M-am bucurat tare când mi-am dat seama de asta…. că nu se întâmplă pentru că, azi, acum, aici eu trebuie să mă construiesc pe mine, înainte să încep să mă împart cu altcineva. Sau e şi asta o minciună, de care încerc să mă conving singură? Acum îmi dau seama că  nu există un timp potrivit pentru iubire, că ea vine atunci când e să fie, dar mai ales nu depinde de noi. E ca şi cum m-aş asigura, prin ce am scris mai sus, că din februarie o să se schimbe ceva. Când, de fapt, eu n-am de unde să ştiu asta, şi nici nu pot să fac planuri în acest sens, pentru că nu depinde de mine. Nu e ceva ce pot controla…

Aş începe ceva nou şi azi, dacă aş şti că am cunoscut omuleţul ăla care să mă înţeleagă, să fie ca mine, să fie de-al meu. Trebuie să accept însă că asta nu depinde de mine, şi să mă bucur de tot ceea ce chiar am în viaţa mea : de prietenii mei geniali, de pasiunile mele, de stilul meu de viaţă, de faptul că în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai clar ce vreau să fac cu mine, şi mă mişc în sensul ăsta. Că mă văd şi mă simt schimbată, şi că am cotit, în sfârşit, pe drumul meu.

Încă mi-e greu să accept că unele lucruri nu depind de mine, că nu toate vin atunci când vreu eu, oricât de mult aş crede că eu pot să fac orice, şi să am orice îmi doresc, nu pot să controlez totul. Sunt persoane, sentimente, relaţii care apar abia atunci când e timpul lor, nu pot face nimic să schimb asta. Am zis mereu că refuz să cred că dragostea, sau sentimentul acela minunat când cunoşti o persoană nouă, se pot învăţa la bootcamp-uri de seducţie, sau în cărţi de dezvoltare personală. E ceva ce nu ţine de noi, iar dacă e să cred în iubirea accea “cosmică”, în iubirea aia care e mai sus decât noi, pe care nu putem decât să o simţim, care e “meant to be”, atunci strategiile de cucerire, sau approach-urile nu-şi au oricum locul acolo. Dacă e să cred…

PROVOCARE: să termin research-ul despre campanii de awareness şi fac un plan al capitolului din licenţă care se ocupă de acest tip de campanii până duminică seara.