Imi este destul de greu sa aleg primele 3 lucruri pentru care sunt recunoscator in 2009, mai ales pentru ca am invatat ca actiunea este o sursa importanta de success si sunt in primul rand recunoscator pentru fiecare actiune pe care am facut-o de-a lungul anului.

Sunt recunoscator atat pentru actiunile care au avut finalitatea asteptata sau dorita de mine, dar si pentru cele a caror rezultat a fost diferit de cel asteptat de mine.

Mai ales pentru cele din urma sunt recunoscator, pentru ca ele m-au facut sa traiesc viata din plin si sa invat lucururi noi.

Cele 3 lucruri pentru care sunt recunoscator in 2009:

1. Dezvoltarea mea personala prin participarea la Whichway si prin cele doua traininguri de la Synergy

2. Reconectarea cu vechi prieteni si crearea unora noi. Le multumesc lor ca imi acorda prietenia si increderea.

3. Descoperirea unui sentiment minunat de implinire atunci cand am descoperit ca am facut tot ceea ce puteam eu face intr-o situatie de viata si iubire.

Aceeasi problema o am cu alegerea lucrurilor pe care vreau sa le fac in 2010, pentru ca sunt foarte multe lucrurile pe care le doresc, numai ca sunt convins ca viata poate sa imi arate lucruri la fel de minunate pe care acuma nici nu mi le pot imagina.

Cele 3 lucruri pe care mi le doresc in 2010:

1. Conectarea intre minte si suflet care vine impreuna cu deschiderea mea si intelegerea mai profunda a lumii din jur.

2. Sa continui evolutia mea personala pana la nivelul la care voi avea capacitatea de a oferi impulsul evolutiei celor din jurul meu.

3. O comunicare mai buna cu fratele meu si familia mea

Provocarea mea este ca pana la urmatoarea intalnire sa imi definitivez obiectivele pe termen scurt si mediu in cele 13 domenii de viata pe care le-am ales sa le setez niste puncte de reper.

Vis

Too much of thinking is nothing! Think less about it! Let it go!

Stăteam zilele trecute şi mă gândeam ce întrebare este reprezentativă pentru mine acum şi mi-am amintit de povestirile fetelor despre motivul pentru care fiecare om se trezeşte dimineaţa. Tematica mi s-a părut interesantă când am auzit-o iniţial şi mi-am dat seama că eu nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, una atât de simplă.

Ne trezim 365 de zile pe an şi de câte ori ne luăm 5 minute pentru a ne gândi de ce facem asta? Dacă la ceva atât de evident nu ne punem întrebarea asta, oare la câte alte lucruri mai mult sau mai puţin importante uităm să ne căutăm motivaţia şi pur şi simplu acţionăm din automatism?!

Şi acum iată-mă pusă în faţa acestei întrebări căreia la prima vedere nu i-am găsit un răspuns clar, mobilizator şi asta m-a pus pe gânduri. Încerc să mă găsesc în ordinea şi amalgamul de lucruri de zi de zi.

Îmi amintesc clar nişte dimineţi în care mă trezeam şi abia aşteptam să înceapă ziua: să mă joc, să râd, să mănânc ceva bun făcut de mama sau să văd ce cadouri am primit. Da, am zile în care mă trezesc cu un zâmbet mare pe buze şi-mi spun ce frumos este şi va fi, dar ele par a fi aşa de puţine…sau poate nu mi le amintesc acum…

În unele zile mă trezesc automat şi încep să-mi apară liste şi agende în faţă, înşiruiri interminabile de îndatoriri şi lucruri urgente. Recunosc că nu m-am întrebat ce mă face pe mine în mod sincer să mă mobilizez şi să pornesc la drum. Poate de aceea uneori totul merge aşa de greu. Nu am chef, entuziasm, tragere de inimă sau cum vreţi să-i spunem.

În mod real mă trezesc dimineaţa pentru a învăţa lucruri noi, pentru a primi noi provocări şi a le trece cu lecţia înţeleasă, ăentru a ajunge să mă cunosc mai bine. Mă trezesc dimineaţa pentru că eu cred în potenţialul fiecărei zile de a fi cea mai frunmoasă, pentru că ştiu că faptele mele au o finalitate ce mă ajută să ajung acolo unde îmi doresc.

Îmi asum automatismul trezirilor mele de-a lungul timpului şi îmi propun să fiu conştientă de acum de fericirea şi infinitele posibilităţi pe care le naşte fiecare dimineaţă-

O persoană extraordinară spunea că în Tibet localnicii i-au povestit cum rugăciunile lor sunt mulţumiri pentru ceea ce este şi ceea ce va fi, nu cereri repetate. Aşadar, ei se trezesc în fiecare dimineaţă şi găsesc 5 lucruri pentru care mulţumesc.

Vreau ca fiecare zi din viaţa mea să pornească din inimă, plină de bucurie, sigură pe mulţumirea pe care o va aduce. Eu sunt aici, sunt conştientă şi aleg să văd în fiecare zi de ce mă trezesc, care e motoraşul care pune totul în mişcare.

Mă trezesc pentru mine, pentru dezvoltarea şi descoperirea mea şi a vieţii, pentru cei iubiţi, pentru cei apropiaţi şi pentru aportul pe care eu îl am în lume.

Mă provoc ca în fiecare dimineaţă să zâmbesc şi să găsesc 5 motive pentru care mă trezesc. Încep fiecare zi cu inima deschisă. Aleg ca ea să fie minunată şi cu siguranţă aşa şi este.

Ar fi o idee sa plec mai devreme de la birou si sa merg in parc jumatate de ora, sa admir natura,sa stau pe o banca si sa citesc o carte.
Cand ajung acasa sa nu mai fug repede sa fac curatenie, gatit, etc ; sa fac o baie plina cu spuma si sa ascult o muzica relexanta.
Gandindu-ma la aceste lucruri, simt ca nu sunt fericita.
Ma uit la fete si ele scriu de zor si eu stau pe scaun, cu pixul si foaie in fata si imi trec diverse lucruri frumoase prin capsor, dar eu ma simt total nefericita.
Poate eu sunt de vina pentru aceasta nefericire; eu nu o las sa iasa la luminina.
Anul acesta m-am plimbat prin strainatate si prin tara si nu am stiut sa ma bucur de locurile minunate pe care le-am vazut.
Tare as vrea sa inteleg de unde vine aceasta nefericire, am nevoie de o introspectie profunda ; sa imi ingrijesc toate ranile, toate durerile,toate suferintele adunate in acesti ani, care au ajuns sa imi provoace aceasta nefericire.

Exercitiul pentru saptamana viitoare: sa fiu mai organizata acasa si sa adorm devreme, pentru ca somnul este necesar, nu trebuie pierdut pe facebook.

Unde ma grabesc?

Saptamana asta si inclusiv acum, ma simt bine, oarecum linistita si gasesc linistea asta de fiecare data cand ma opresc din orice activitate. Paradoxal insa, cand sunt implicata in diverse activitati, simt ca alerg prea mult. Unde ma grabesc de fapt?

photo credit: Matthew Stewart | Photographer

Ma trezesc dimineata si simt ca nu am timp. Imi vin idei in minte, am de facut si asta si cealalta, pe urma ajung acolo, apoi la facultate, mai am seara putin timp sa ies in oras, ajung acasa si apar altele de rezolvat.

Imi place ceea ce fac din ce in ce mai mult si cand vad ca lucruri se intampla si datorita mie, imi dau seama ca sunt unde imi doresc si unde e bine pentru mine. Si probabil am timp, numai ca gandul ca sunt prea multe de facut, ma face sa devin agitata si sa ma simt mereu grabita.

Cu toate astea, astfel de momente ma ajuta sa apreciez orice moment, in special cel de liniste. Astfel, cand scriu, zambesc; cand ma vad cu persoane dragi, prieteni vechi sau noi, ma bucur de clipele cu ei fiind prezenta si impacata; cand sunt cu familia, le povestesc cu entuziasm (ca uneori se si plictisesc la cate pot vorbi, vrute si nevrute) si imi place sa ii ascult, sa aflu cum mai sunt ei.

Deci, probabil, problema nu e lipsa timpului, ci agitatia mea din interior. Nu stiu de ce mi-ar fi teama pentru ca imi dau seama ca starea mea nu depinde de un sentiment, ci de atitudinea mea, de cum privesc lucrurile si primesc sentimentul.

Daca pana acum aveam intrebari, poate mai multe decat de obicei, acum e liniste. Din cand in cand ma intreb daca e ok asa. Orice as fi avut pana acum, nu eram multumita, dar oare ma cunsoc indeajuns de bine sa pot spune cine sunt si cum reactionez intr-o situatie sau alta?

M-am confruntat la sfarsitul verii cu o stare de neliniste, apropo de cine sunt si cine am fost. Stiam ca nu sunt trecutul meu, dar deciziile trecut m-au adus aici si acum, sunt altcineva; dar cine exact, nu puteam spune. Probabil ne definim si cream mereu. De aceea, dupa ce scriu aici sau oriunde altundeva, starea pe care am exprimat-o s-a transformat in altceva.

Astazi scriu si mai incet, nu ma grabesc pentru ca eu fata de mine nu ma mai grabesc, cel putin acum. Si chiar ma mir cum am reusit sa fac asta (sau poate doar cred ca am atins aceasta performanta). Cumva insa, exteriorul ma trage in alta directie si ce e nevoie sa fac acum e sa aduc ce se afla in mine si in jurul meu.

De multe ori, prefer sa ma fac mica si sa ascult, sa nu dau prea multe sugestii, sa nu par ca stiu prea multe pentru ca de vorbit teorie despre viata, poate oricine. Nu mai cred in a sfatui pe cei din jur pentru ca sunt deciziile fiecaruia, dar e important sa spunem si cand va veni momentul, cel care va vrea sa auda, va auzi.

Stiu ca nu pot schimba alte persoane si nici nu vreau asta si atunci ma intreb daca mai are rost sa imi spun perspectiva. Dar, nu se stie niciodata ce impact au vorbele noastre asupra altora si invers.

Simt ca am vorbit cam fara sens si fara sa spun ceva esential. Dar ce pot spune cand nu ma framanta nimic? Sa vorbesc de frumusete, de viata, de iubire? Asta se simt si se scriu abia cand s-au schimbat, cand modul in care le privim s-a modificat.

Oricum m-as simti, e ciudat pentru ca e altfel. As putea sa ma plang acum ca ceva nu merge, dar de data asta am decis ca nu mai pierd timpul astfel. Ma gandesc insa ca am nevoie ca lucrurile sa se aseze un pic mai mult, sa fiu eu multumita inca putin.

Poate ceea ce caut se afla unde nici nu ma astept. Poate haosul imi creeaza ordinea si garaba-linistea. In orice caz, imi dau seama ca importanti sunt oamenii. Adica am simtit asta dintotdeauna, ca ei sunt deosebiti, dar diferenta e ca acum i-am intalnit mai de aproape si am vazut ca ma pot  deschide fara sa am ceva de pierdut.

Si stiti ceva? Cred ca de la faptul ca am fost deschisa aici, ca am vorbit si am scris, am povestit, m-am eliberat treptat si gandurile care ma apasau, au scazut in intensitate. Si ce e diferit e ca nu imi pare rau si ma simt vie. Tristetea si melancolia sunt uneori legatura mea cu trairea, pentru ca desi nu se apropie de fericire sunt apropiate de simtire si daca nu simt, orice ar fi, nu simt ca traiesc si intervine un gol despre acre am mai vorbit.

Dar acum, mi-e de ajuns trairea din moment. Poate cand voi ajunge sa redactez, voi simti deja altfel, poate nu, voi vedea mai incolo.

Avbia in aceste randuri, spre sfarsit, simt ca am ce scrie. A fost nevoie sa ma indepartez de intrebare si sa spun (inca o data) ca nu am ce scrie si asa, ajung la ceva mai important pentru mine.

E o perioada in care vad ce primesc, fara a-mi mai dori eu ceva anume. Voi vedea daca imi place sau nu acest mod de a fi si ma voi schimba ca atare. Poate e din nou timp sa ascult, sa privesc toamna, sa visez si sa dansez cu soarele sau ploaia. Poate e timp pentru mine, pentru ceilalti, pentru zambet si un cadou special numit ‘iubire’. Cine stie oare? Eu cu siguranta nu am nici o idee, dar e bine asa

Provocare: sa imi dau seama in functie de situatie, cat de mult pot ajuta si sa imi dozez efortul epntru a realiza asta!

photo credit: Lady Vic

Am decis asadar sa incep o cura de sinceritate autentica pe toate planurile si cel mai important dintre ele – cu mine insumi. Asadar, motto-ul insemna de fapt: Sinceritate (fata de cei din jur). Sinceritate (fata de mine insumi). Autenticitate.

Sinceritatea fata de cei din jur
In anii de liceu si de facultate m-am confruntat cu o diferenta de perceptii asupra modului meu de viata cu parintii mei. Astfel, din cauza faptului ca nu imi permiteau sa “pierd” noptile prin oras sau diverse alte iesiri la petreceri, am ales sa imi creez aceste oportunitati in timpul orelor de la liceu…si asa a aparut in viata mea chiulul si minciuna fata de parinti. Au fost multe momente in care imi era frica sa nu fiu prins de tata sau mama pe strada ca nu sunt la cursuri, sau sa se afle cand veneau la sedinta ca am lipsit de la ore, insa am scapat. Cumva, in acea perioada nu simteam ca fac ceva gresit, si singurul lucru de care ma temeam era sa nu ma prinda.

Apoi au venit anii de facultate si aici in anul doi am intrat intr-o asociatie studenteasca. Drept urmare a inceput un nou episod al vietii mele in care din nou am fost nevoit sa ii mint pe ai mei pentru a ma bucura de liberatea de care simteam nevoia sa ma bucur. Insa, spre diferenta de liceu, acum aveam din ce in ce mai multe momente in care nu ma simteam bine ca fac asta. Am avut chiar o perioada in timpul studentiei in care ma simteam asa de bine pe toate celelalte planuri incat aceasta minciuna fata de ai mei atarna ca cea mai mare povara a vietii mele.

Bineinteles, ca si in liceu si in facultate, simteam ca aveam nevoie de aceste minciuni pentru a imi putea trai viata pe care imi doream sa o traiesc. Nu spun ca nu aveam nevoie de acea libertate si nu spun ca acele experiente nu m-au ajutat foarte mult. Ce observ insa este ca am ales atunci sa mint pentru ca eram slab si nu aveam puterea sa lupt pentru lucrurile in care credeam cu adevarat.

Anii au trecut si de cativa ani am inceput sa fiu un om din ce in ce mai puternic. Odata cu asta nu am mai simtit nevoia sa ma ascund sub alte lucruri pentru a face ceea ce imi doresc. Daca imi doresc ceva, oricat de diferit ar fi, oricat de ciudat ar fi perceput, pur si simplu fac acel lucru si il comunic deschis si sincer fata de oricine. Nu am avut nici un astfel de exemplu in viata mea si in continuare nu am, insa este MINUNAT. Este minunat sa traiesc ceea ce simt si sa pot sa le spun si celor din jur asta.
Si da, zi de zi, devin din ce in ce mai deschis fata de cei din jur asa cum sunt…sunt sincer si sa las din ce in ce mai putine masti sociale si frici sa supravietuiasca.

Sinceritatea fata de mine
Acesta cred ca este si aspectul din viata mea care a declansat nevoia motto-ului “Sinceritate. Sinceritate. Autencitate.”. M-am trezit in diverse situatii ca incercam sa ma pacalesc pe mine insumi vis-à-vis de anumite aspecte ale vietii mele. Practic, ma sabotam pe mine insumi. Daca nu faceam ceva ce imi propuneam, parca treceam cu vederea asta. Daca ceva nu mergea bine, parca vroiam sa vad acel lucru ca mergea bine.
Mi-am dat seama, insa, ca prin acest comportament nu imi permiteam sa fiu realist cu mine. Imi construiam o lume ideala in care lucrurile aratau bine, insa cu nici un folos. Cu nici un folos pentru ca ele de fapt nu aratau bine si eu negand asta nici nu puteam sa le rezolv.
De ceva vreme insa am decis sa fiu realist. Sa vad lucrurile asa cum sunt. Cum spune Miri “Observa si mergi mai departe”. Da, observ totul asa cum este si sunt atent la sursa, la cauza. Daca ceva nu merge bine, sunt atent la acel lucru si tocmai prin asta ori acel lucru dispare de la sine ori imi dau seama cum sa il rezolv sau imi dau seama ca poate chiar nu sunt inca pregatit sa il rezolv. Insa, clar sunt mult mai constient de mine insumi.

Este de-a dreptiul minunat sa fiu sincer cu cei din jur. Este de-a dreptul minunat sa fiu sincer cu mine insumi.

PROVOCARE: Sa imi notez acele situatii in care nu am fost sincer ori cu cei din jur, ori cu mine. La fiecare sa observ de ce am facut asta.

Mi-am schimbat intrebarile despre care vroiam sa scriu saptamana asta de doua ori si astazi am ales alta intrebare: constientizez tot ce este frumos in viata mea?

Chiar vorbeam inainte cu Carmen si ii spuneam ca observ la mine anumite progrese, anumite aspecte pe care le-am imbunatatit. Dar fiind atat de prinsa in agitatia din fiecare zi si in alte ganduri care nu-mi dau pace (inca) le-am trcut cu vederea. Altfel spus, m-am trecut cu vedrea pe mine si nu mi-am dat seama ca din multe puncte de vedere am evoluat si am ajuns unde mi-am dorit.

Acum, m-am linistit putin si prefer sa ma concentrez pe ceea ce e frumos in viata mea, pe ceea ce merita si ma face fericita. Daca ar fi sa raspund strict la intrebare, raspunsul ar fi “nu”, nu sunt constienta de frumosul ce ma inconjoara. Dar si cand observ, cand simt echilibrul si perfectiunea cu care se aseaza totul, ma simt aparte si ma simt eu, ca parte din intreg, dar un intreg la randul meu.

Vorbeam despre ceea ce am realizat in ultima vreme ca am imbunatatit la mine. M-am schimbat, dar imi dau seama ca e bine asa. Sunt mai deschisa si nu ma intereseaza ce impresie fac, nu ma canalizez pe parerea celorlalti despre mine si asta imi ofera libertatea sa ma manifest si sa ma comport cum ma simt mai bine.

Nu sunt atenta la altceva uneori decat la momentul de fata, cand sunt inconjurata de oameni, cand discut cu ei. Si nu a fost mereu asa. Acum, am ajuns insa unde imi doream si unde mi-am propus candva. Dar asa cum e normal, de aici vin alte provocari.

Am tendinta sa privesc atat de mult la legaturi, la experiente trecute prezente si poate ale viitorului, incat nu mai observ cine am devenit. Si intr-un fel imi doresc sa am anumite idei despre locul in care vreau sa ajung, despre urmatorul meu mod de a fi, in ce directie mai pot creste. Ceea ce ramane insa uneori, sunt ganduri care continua sa ma apese cand raman singura. Dar se vor aseza si ele, daca ma voi opri si eu putin.

Revenind la cine sunt eu acum si la pasii pe care i-am facut fara ca macar sa imi dau seama, ma bucur ca ma aflu aici. Asa cum sunt, chiar daca oscilez intre extreme, asa ma imaginam acum cativa ani: implicata, inconjurata de prieteni, mai increzatoare, privind partea plina a paharului in tot si mult mai deschisa. Cred ca ma vedeam si cu provocari si dificultati, dar cel mai important, ma vedeam regasita.

Cat de mult imi place acest cuvant si cat ma descrie: regasire. Asa ma simt, dupa atatea experiente. Nu mai exista un gol, pentru ca m-am gasit pe mine. Au fost oameni care m-au ajutat, care oameni care mi-au dat incredere si m-au apreciat, oameni care m-au vazut, oameni pe care i-am iubit si pe care ii iubesc, oameni de care m-am atasat si oameni la care am renuntat.

Au fost si copii care mi-au amintit de mine si de ceea ce imi place sa fac. Si cel putin, cu asta sunt impacata, ca sunt eu un pic mai mult si chiar daca sunt dezamagita sau nelinistita, stiu ca simt si a simti inseamna a trai. Nu mi-e frica atat de mult de suferinta, ci de un anume gol pe care l-am trait, nestiind cine sunt si daca pot simti ceva, orice.

photo credit: sarah_lincoln

Ma gandesc atat de rar la ce e frumos, parca din ce in ce mai rar si nu imi place. Ce bine mi-ar prinde sa spun pur si simplu : Ce frumos e azi! Ce frumosi suntem noi, oamenii! Ce frumoasa e aceasta clipa!  Ce frumos e ce va fi! Uneori sunt pe fuga si nu stiu cat imi va mai conveni acest mod de a-mi petrece ziua. Probabil, la un moment dat voi spune “stop” si voi incetini.

Urmatoarea mea provocare pe termen lung este sa iubesc si sa ma las iubita. Acesta e un pas autentic pe care vreau sa il fac si simt ca e timpul, cumva. Si imi dau seama de asta pentru ca e nevoie de un echilibru.

Daca pe plan profesional (desi l-as numi altfel, “experienta de viata”) ajung unde imi doresc si evoluez, invat, merg inainte, aplic, planul personal ramane in umbra. Si e interesant cum la un moment dat ajungem sa ne dorim si ceea ce credeam ca nu e asa de important.Timp e pentru tot, numai ca e nevoie sa trecem, sa trec prin anumite etape pentru a-mi da seama de ceea ce imi doresc cu adevarat.

Nu stiu daca sa mai vorbesc despre treapta pe care nu am reusit sa o depasesc inca. Poate acum mi-e mai clar putin.Imi dau seama ca dificultatea mea consta in a-mi lasa increderea in necunoscut, in a lasa viata sa aiba grija de mine. Eu vreau sa am grija de mine, dar se pare ca nu tot ce imidoresc e ce am nevoie si de aceea, atunci cand ceva anume se intampla sau din contra, nu se intampla, e totul spre binele meu.

Stiu ca lectiile pe care nu le invat se repeta si apoi urmeaza altele si stiu ca eu am ales sa fie asa. Numai ca uit; dar fara sa uit, nu mi-as mai aminti si sincer, acum nu vreau sa stiu totul, vreau doar sa traiesc frumos, dupa cum imi sopteste sufletul. Poate peste un timp, imi voi dori altceva, nu se stie.

E in continuare oarecum ciudat sa vorbesc despre tot ce imi trece prin minte, dar deja devin obisnuinta si daca eu sunt impacata cu mine si sunt sincera, restul nu mai conteaza. Eu-cea de alta data, nu as fi facut asta, dar iata ca eu-cea de azi, realizez mai mult decat mi-ampropus si asta ma bucura.

Incerc totodata sa nu cad in alta extremea, sa ma fortez sa fiu vesela, sa trag de mine. Nu e nevoie sa fac asta; e de ajuns sa fiu in armonie cu mine si sa accept ca vreau sa rad sau sa plang sau sa alerg sau sa ma plimb in liniste.

Provocari:

-    in momentele in care simt ca alerg prea repede, sa ma linistesc
-    sa imi acord intelegere si acceptare, indiferent de ceea ce fac

* daca o sa scriem tot ce gandim, posturile mele vor fi din ce in ce mai lungi si voi sari rapid de la un gand la altul

Faza simpatica e ca nu m-am gandit niciodata ca am un secret. Adica da, am multe secrete, dar nu THE secret. Secret in sensul acela aproape sacru al cuvantului, ca acel je ne sais quoi al fiecaruia. Si cu asta am zis totul. Al fiecaruia, deci toti il avem, by default oarecum. E undeva acolo… unii dintre noi, poate mai norocosi, sau cu o pasiune pentru dezvoltarea personala, il cunosc, se bucura de el, si il folosesc in fiecare zi. Buuun… deci am un secret.

Si ce-i cu asta, ce fac cu el? E un secret care imi aduce beneficii, care ma ajuta? Un secret care ma indeamna la ceva? E ceva ce altii stiu despre mine? Nu, n-ar mai fi secret. Ok, deci e ceva profund interiorizat, doar al meu, ceva care ma ghideaza in tot ceea ce fac. Prin urmare, tind sa cred ca acest secret pe care incerc sa-l descopar in randurile astea este  valoarea mea de baza, nucleul propriei mele fiinte, si sta in constientizarea acelor lucruri pe care le apreciez cel mai mult in viata.

Si incepusem joi, la primul meu WhichWay, sa-mi pun valorile pe hartie, urmand sa aleg una dintre ele spre a o desemna secretul meu. Dar m-am oprit chiar la prima idee care mi-a venit, pentru ca mi-am dat seama ca asta e: faptul ca stiu sa fiu alaturi de prietenii si de oamenii importanti din viata mea atunci cand ei au nevoie de mine, ca stiu sa fiu acolo si sa le ofer sprijin atunci cand ei sunt jos. Secretul meu e ca sunt a friend indeed. Si acum ca l-am gasit si declarat, sa vedem ce fac eu cu secretul asta al meu.

Pai, in primul rand, imi asigura o zona de confort. Adica stiu ca voi primi acelasi lucru in schimb de la oamenii la care tin, si asta imi da un grup de prieteni, fara care mi-ar fi mult mai greu sa trec prin viata. Sau nu mai greu, dar mai… mohorat. Imi place sa fiu eu cu mine, ma bucur de timpul pe care il petrec singura, cu ochii-n tavan, descoperind lucruri noi despre mine sau facand planuri. Dar daca nu as avea cu cine sa impartasesc toate astea as fi probabil mai introvertita, as zambi mai putin, as fi mai putin vesela. Asta-i felul meu de a fi, depind de relatiile pe care le am cu acele persoane care ii sunt aproape. In asta se regaseste secretul meu, cel putin ACUM.

Nu am cum sa stiu daca voi fi asa mereu. Nu cred ca ma voi schimba atat de mult incat sa nu mai fiu un om de incredere sau o prietena buna, insa e posibil ca, odata cu trecerea anilor, sa schimb acest secret cu un altul, nu stiu care. Insa acum, acel ceva doar al meu sta in felul in care imi apreciez interactiunile cu cei care sunt importanti pentru mine.

PROVOCARE: sa le spun si sa le arat prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine.

Nu intamplator mi-am pus intrebarea aceasta acum. Am invatat foarte multe de-a lungul timpului si fiecare experienta ar merita povestita pe scurt, macar pentru a-mi aminti eu, unde am fost si in ce loc am ajuns. Dar nu voi face asta, desi mi-ar prinde bine sa imi dau seama ca ma aflu exact unde mi-am propus cu ceva timp in urma.

Intrebarea mea insa, se leaga in mare parte de o experienta recenta, pe care nu am reusit sa o inteleg pana acum. Am trecut prin momente frumoase sau de neinteles, dar de fiecare data mi-am invatat lectia… fie ca a trebuit sa pierd pentru a castiga, sa pun punct pentru a incepe din nou, sa ma hotarasc categoric, sa ii accept pe ceilalti fara sa incerc sa ii schimb. Dar, acum simt ca sunt blocata aici. Nici nu stiu cum as putea descrie acest “aici” pentru ca nu (mai) e vorba de altcineva, ci doar de mine, de acceptare si rabdare. Am incercat sa spun ca de fapt, aceasta experienta, aceste ganduri mi s-au parut si nu au existat la o intensitate mare. Am spus apoi ca ce a fost nu se mai poate schimba si ca asa e trecutul, o alta experienta. Si m-am linistit parca putin pana in momentul in care am zis ca nu ma mai intereseaza, ca nu am simtit nimic si ca poate nu sunt eu in stare sa fac lucrurile sa mearga cumva si pentru sufletul meu. Azi mi s-a intamplat la fel.  Numai ca am constientizat ce mi se intampla…apare o neliniste si o indispozitie inexplicabila daca neg orice parte din ce am fost.

Dupa cum am spus, e vorba doar de mine si de puterea mea, de atentie pentru a invata ce am de invatat. Daca privesc la un trecut indepartat, incepe sa imi fie dor… de o zi, de un fel de a fi, de un mod de a simti. Daca privesc spre viitor, devin nelinistita – nu stiu ce ma asteapta si imi pot imagina orice, prea mult. Singurul lucru care ma linisteste e prezentul, clipa de fata, acest “acum”. Dar “acum” simbolizeaza trecutul care are locul lui si surpriza ce o rezerva clipa urmatoare.

Cand scriu aceste randuri, sunt melancolica… demult nu am mai fost asa si stiu ca tind sa ma pierd printre cuvinte. Dar asa sunt, incercand sa invat ce am de invatat. Poate e nevoie sa imi acord rabdare si timp. Am crezut ca am capatat rabdare, dar poate nu pe deplin. Si mi-e greu uneori pentru ca ma schimb repede, trec de la o stare la alta pe neasteptate, in mine e inca o furtuna, chiar daca exteriorul o acopera. Pentru ca pe moment dispare, dar mereu revine. Si simt ca nu pot inainta daca nu aflu. Intr-un fel, am renuntat sa mai caut, ma las putin dusa de val, dar nu e mereu de ajuns.

Mi s-a spus ca exista o diferenta intre ‘a vrea” si “a avea nevoie”. Si stiu ca pana acum asa a fost; ce mi s-a parut un capat de tara, m-a ajutat cel mai mult. Numai ca in situatia de fata nu stiu ce sa cred, nu pot nici macar sa imi deslusesc trairile sau poate nu le vreau deslusite.

Si cumva, vad ca oamenii din jurul meu, situatiile tind sa ma scoata din prea mult zbucium, chiar intamplator. Dar si cand mai apare o “coincidenta” de nu stiu ce sa cred, parca ma afund mai mult. Cred ca am ajuns sa nu mai stiu despre ce vorbesc. Asta am simtit ieri, zilele trecute si de ceva timp incoace.

Trebuie cumva sa constientizez ca nu pot face mereu ceva, ca nu totul depinde de mine(desi in mare masura totul depinde de noi insine) si ca acele lucruri pe care nu le pot programa, stabili, au propria lor vointa. Mi-a fost frica sa ajung aici de teama sa nu dispara tot ce am devenit si sa fiu cum eram mai demult. Nu regret nimic, nu spunca nu era bine, dar am crescut si nu vreau ca experientele prin care am trecut sa se piarda si sa nu mai fiu eu, cine pot fi.

“The life you are living is the dream of many”, scria intr-o statie de metrou. Eu stiu ca pot spune ca viata pe care o traiesc e in mare parte, visul meu, un vis ce l-am visat demult incat am uitat ca se indeplineste.  Nu e complet, dar daca ar fi, ar mai avea farmec?

Sunt lucruri pe care nu le inteleg si de aceea, o parte din mine vrea sa stie, pentru a merge mai departe. Dar se pare ca, cu cat caut raspunsurile, cu atat ele se indeparteaza de mine. Macar m-am trezit la timp pentru a privi toamna si aceste zile, fara a hoinari prin alte ganduri, fara scapare.

Experientele, zilele, orele ne schimba si ma schimba. Uneori e nevoie sa lasam, sa las lucrurile sa fie, dar asa, merg ele in vreo directie? Daca nu trasez directia, mai ajung undeva? Si nu ma refer la minte si la obiective, ci la suflet.

Nu vreau ca un vis sa fie inlocuit de alt vis, dar daca traiesc acum, in prezent, oare mai am ceva de oferit si de povestit?

Provocare :
1. – cea de saptamana trecuta
2.   – sa ajung la orice intalnire cu 5 minute mai devreme
3.   – sa imi rezerv cel putin o ora pe zi, doar pentru mine

Mi se tot intampla in ultima vreme sa fiu intrebat cum fac de realizez atatea lucruri. Sincer, nu stiu daca fac multe lucruri, sau doar pare ca fac, insa pot sa raspund la alta intrebare. Aceasta intrebare ar suna cam asa “Ce si cum fac sa fac ce fac?”…oricat de mult sau putin fac.

Primele doua ingrediente ar fi acestea:
1.    Libertatea. Da, zi de zi am libertatea de a jongla cum vreau cu programul meu:

• Pot sa ma trezesc cand vreau si sa ma culc cand simt ca sunt obosit
• Pot sa mananc atunci cand mi-e foame
• Pot sa ies la o plimbare sau iau orice fel de pauza atunci cand simt nevoia
• Pot sa imi iau o zi libera sau chiar si mai multe (cateodata) cand simt ca este cazul
• Pot sa lucrez de unde vreau (acasa – in pat, la birou, in bare – sau in oras – intr-o ceinarie, in parc etc –)

2.    Odihna. Desi am pus si la punctul de mai sus ideea cu somnul, simt cumva sa subliniez acest punct.
Intotdeauna mi-am ales locurile de munca conform cu pasiunile si interesele mele. Am stat la fiecare loc de munca doar atata timp cat mi-a placut, dupa care mi-am dat demsia. La mai fiecare loc de munca, ce faceam era apreciat si recunoscut (fie printr-un simplu feedback, fie prin promovari sau chiar mariri de salariu). Cu toate acestea, abia acum, de cand sunt propriul meu “stapan” pot sa spun cu adevarat ca sunt productiv, eficient, creativ, fac lucruri cu adevarat de calitate etc.
Iar unul dintre aspectele care face diferenta este ca acum sunt odihnit. Rareori lucrez atunci cand nu mai pot de oboseala. Asta insemna ca daca este ora 11:00AM sau 15:00 sau orice alta ora din zi si imi este somn, ma culc.

Aceste doua aspecte ma ajuta foarte mult sa fiu mai tot timpul relaxat, creativ, atent la cei din jur, sa prin cat mai multe lectii din ce are viata sa imi ofere si probabil multe altele. Mai mult de atat aceste doua aspecte m-au ajutat sa imi imbunatesc multe relatii si cu cei din jur: cu familia sau chiar cu oameni cu care aveam lasate unele lucruri nerezolvate din trecut.

Desi se regaseste si mai sus, cumva o sa insist putin si separat pe acest aspect. In trecut de multe ori treceam cu vederea atunci cand simteam ca se intampla cu mine lucruri de care nu sunt multumit. Ce am inceput sa fac este sa fiu din ce in ce mai sincer, si de fiecare data cand simt ca trec printr-o perioada mai de “haos”, sa imi aloc timp sa ma observ. Si da, acum imi iau timp cu mine…fie ca sunt cateva clipe in fiecare zi sau sunt cateva zile legate, imi iau timpul de care am nevoie. Orice activitate si interactiune umana in care sunt implicat este direct influentata de starea mea de bine. Asa ca, daca mie nu imi este bine, sansele sunt destul de mici ca relatiile mele cu cei din jur sa fie bune. Deci, un alt lucru pe care il mai fac in perioadele de “haos” este ca stau mult mai mult timp cu mine si mai putin cu altii…tocmai pentru a nu ii afecta si pe ei cu “nebuniile” mele. Avantajul acestor momente de constientizare si a faptului ca imi aloc acest timp atunci cand este nevoie de el, e in primul rand faptul ca trec mult mult mai repede peste acea perioada. In acelasi timp, ajung in marea majoritate a cazurilor sa ajung si la cauza, si nu doar sa ma vad efectele.
De exemplu, inainte daca ma durea capul, luam un Paracetamol, indiferent de cauza. Acum, indiferent de cauza (pe care urmaresc sa o identific mai de fiecare data), nu mai e nevoie sa iau nici o pastila. In trecut insa nu ma uitam deloc la cauza, ci doar la efect – durerea de cap.

Rezumand, as mai adauga, din ce am descris mai sus: 3 – imi aloc timp cu si pentru mine si 4 – am rabdare sa indentific cauzele si nu sa ma opresc doar la a observa efectele.

In general acum, daca ar fi sa spun care ar putea sa fie secretul unui om de succes (uitandu-ma la oameni pe care i-am intalnit, oameni despre care am citit, personaje din filme), as spune asa:
Sa stii ca ceea ce simti sa faci, faci; si asta intr-o maniera cat mai libera si in care sa te regasesti zi de zi.

PROVOCAREA: Zilnic sa ma intreb – am facut azi ceea ce am simtit sa fac intr-o maniera cat mai libera si aproape de mine, in care m-am regasit total, fara sa fac compromisuri de dragul societatii?