Mi-am schimbat intrebarile despre care vroiam sa scriu saptamana asta de doua ori si astazi am ales alta intrebare: constientizez tot ce este frumos in viata mea?

Chiar vorbeam inainte cu Carmen si ii spuneam ca observ la mine anumite progrese, anumite aspecte pe care le-am imbunatatit. Dar fiind atat de prinsa in agitatia din fiecare zi si in alte ganduri care nu-mi dau pace (inca) le-am trcut cu vederea. Altfel spus, m-am trecut cu vedrea pe mine si nu mi-am dat seama ca din multe puncte de vedere am evoluat si am ajuns unde mi-am dorit.

Acum, m-am linistit putin si prefer sa ma concentrez pe ceea ce e frumos in viata mea, pe ceea ce merita si ma face fericita. Daca ar fi sa raspund strict la intrebare, raspunsul ar fi “nu”, nu sunt constienta de frumosul ce ma inconjoara. Dar si cand observ, cand simt echilibrul si perfectiunea cu care se aseaza totul, ma simt aparte si ma simt eu, ca parte din intreg, dar un intreg la randul meu.

Vorbeam despre ceea ce am realizat in ultima vreme ca am imbunatatit la mine. M-am schimbat, dar imi dau seama ca e bine asa. Sunt mai deschisa si nu ma intereseaza ce impresie fac, nu ma canalizez pe parerea celorlalti despre mine si asta imi ofera libertatea sa ma manifest si sa ma comport cum ma simt mai bine.

Nu sunt atenta la altceva uneori decat la momentul de fata, cand sunt inconjurata de oameni, cand discut cu ei. Si nu a fost mereu asa. Acum, am ajuns insa unde imi doream si unde mi-am propus candva. Dar asa cum e normal, de aici vin alte provocari.

Am tendinta sa privesc atat de mult la legaturi, la experiente trecute prezente si poate ale viitorului, incat nu mai observ cine am devenit. Si intr-un fel imi doresc sa am anumite idei despre locul in care vreau sa ajung, despre urmatorul meu mod de a fi, in ce directie mai pot creste. Ceea ce ramane insa uneori, sunt ganduri care continua sa ma apese cand raman singura. Dar se vor aseza si ele, daca ma voi opri si eu putin.

Revenind la cine sunt eu acum si la pasii pe care i-am facut fara ca macar sa imi dau seama, ma bucur ca ma aflu aici. Asa cum sunt, chiar daca oscilez intre extreme, asa ma imaginam acum cativa ani: implicata, inconjurata de prieteni, mai increzatoare, privind partea plina a paharului in tot si mult mai deschisa. Cred ca ma vedeam si cu provocari si dificultati, dar cel mai important, ma vedeam regasita.

Cat de mult imi place acest cuvant si cat ma descrie: regasire. Asa ma simt, dupa atatea experiente. Nu mai exista un gol, pentru ca m-am gasit pe mine. Au fost oameni care m-au ajutat, care oameni care mi-au dat incredere si m-au apreciat, oameni care m-au vazut, oameni pe care i-am iubit si pe care ii iubesc, oameni de care m-am atasat si oameni la care am renuntat.

Au fost si copii care mi-au amintit de mine si de ceea ce imi place sa fac. Si cel putin, cu asta sunt impacata, ca sunt eu un pic mai mult si chiar daca sunt dezamagita sau nelinistita, stiu ca simt si a simti inseamna a trai. Nu mi-e frica atat de mult de suferinta, ci de un anume gol pe care l-am trait, nestiind cine sunt si daca pot simti ceva, orice.

photo credit: sarah_lincoln

Ma gandesc atat de rar la ce e frumos, parca din ce in ce mai rar si nu imi place. Ce bine mi-ar prinde sa spun pur si simplu : Ce frumos e azi! Ce frumosi suntem noi, oamenii! Ce frumoasa e aceasta clipa!  Ce frumos e ce va fi! Uneori sunt pe fuga si nu stiu cat imi va mai conveni acest mod de a-mi petrece ziua. Probabil, la un moment dat voi spune “stop” si voi incetini.

Urmatoarea mea provocare pe termen lung este sa iubesc si sa ma las iubita. Acesta e un pas autentic pe care vreau sa il fac si simt ca e timpul, cumva. Si imi dau seama de asta pentru ca e nevoie de un echilibru.

Daca pe plan profesional (desi l-as numi altfel, “experienta de viata”) ajung unde imi doresc si evoluez, invat, merg inainte, aplic, planul personal ramane in umbra. Si e interesant cum la un moment dat ajungem sa ne dorim si ceea ce credeam ca nu e asa de important.Timp e pentru tot, numai ca e nevoie sa trecem, sa trec prin anumite etape pentru a-mi da seama de ceea ce imi doresc cu adevarat.

Nu stiu daca sa mai vorbesc despre treapta pe care nu am reusit sa o depasesc inca. Poate acum mi-e mai clar putin.Imi dau seama ca dificultatea mea consta in a-mi lasa increderea in necunoscut, in a lasa viata sa aiba grija de mine. Eu vreau sa am grija de mine, dar se pare ca nu tot ce imidoresc e ce am nevoie si de aceea, atunci cand ceva anume se intampla sau din contra, nu se intampla, e totul spre binele meu.

Stiu ca lectiile pe care nu le invat se repeta si apoi urmeaza altele si stiu ca eu am ales sa fie asa. Numai ca uit; dar fara sa uit, nu mi-as mai aminti si sincer, acum nu vreau sa stiu totul, vreau doar sa traiesc frumos, dupa cum imi sopteste sufletul. Poate peste un timp, imi voi dori altceva, nu se stie.

E in continuare oarecum ciudat sa vorbesc despre tot ce imi trece prin minte, dar deja devin obisnuinta si daca eu sunt impacata cu mine si sunt sincera, restul nu mai conteaza. Eu-cea de alta data, nu as fi facut asta, dar iata ca eu-cea de azi, realizez mai mult decat mi-ampropus si asta ma bucura.

Incerc totodata sa nu cad in alta extremea, sa ma fortez sa fiu vesela, sa trag de mine. Nu e nevoie sa fac asta; e de ajuns sa fiu in armonie cu mine si sa accept ca vreau sa rad sau sa plang sau sa alerg sau sa ma plimb in liniste.

Provocari:

-    in momentele in care simt ca alerg prea repede, sa ma linistesc
-    sa imi acord intelegere si acceptare, indiferent de ceea ce fac

* daca o sa scriem tot ce gandim, posturile mele vor fi din ce in ce mai lungi si voi sari rapid de la un gand la altul

Faza simpatica e ca nu m-am gandit niciodata ca am un secret. Adica da, am multe secrete, dar nu THE secret. Secret in sensul acela aproape sacru al cuvantului, ca acel je ne sais quoi al fiecaruia. Si cu asta am zis totul. Al fiecaruia, deci toti il avem, by default oarecum. E undeva acolo… unii dintre noi, poate mai norocosi, sau cu o pasiune pentru dezvoltarea personala, il cunosc, se bucura de el, si il folosesc in fiecare zi. Buuun… deci am un secret.

Si ce-i cu asta, ce fac cu el? E un secret care imi aduce beneficii, care ma ajuta? Un secret care ma indeamna la ceva? E ceva ce altii stiu despre mine? Nu, n-ar mai fi secret. Ok, deci e ceva profund interiorizat, doar al meu, ceva care ma ghideaza in tot ceea ce fac. Prin urmare, tind sa cred ca acest secret pe care incerc sa-l descopar in randurile astea este  valoarea mea de baza, nucleul propriei mele fiinte, si sta in constientizarea acelor lucruri pe care le apreciez cel mai mult in viata.

Si incepusem joi, la primul meu WhichWay, sa-mi pun valorile pe hartie, urmand sa aleg una dintre ele spre a o desemna secretul meu. Dar m-am oprit chiar la prima idee care mi-a venit, pentru ca mi-am dat seama ca asta e: faptul ca stiu sa fiu alaturi de prietenii si de oamenii importanti din viata mea atunci cand ei au nevoie de mine, ca stiu sa fiu acolo si sa le ofer sprijin atunci cand ei sunt jos. Secretul meu e ca sunt a friend indeed. Si acum ca l-am gasit si declarat, sa vedem ce fac eu cu secretul asta al meu.

Pai, in primul rand, imi asigura o zona de confort. Adica stiu ca voi primi acelasi lucru in schimb de la oamenii la care tin, si asta imi da un grup de prieteni, fara care mi-ar fi mult mai greu sa trec prin viata. Sau nu mai greu, dar mai… mohorat. Imi place sa fiu eu cu mine, ma bucur de timpul pe care il petrec singura, cu ochii-n tavan, descoperind lucruri noi despre mine sau facand planuri. Dar daca nu as avea cu cine sa impartasesc toate astea as fi probabil mai introvertita, as zambi mai putin, as fi mai putin vesela. Asta-i felul meu de a fi, depind de relatiile pe care le am cu acele persoane care ii sunt aproape. In asta se regaseste secretul meu, cel putin ACUM.

Nu am cum sa stiu daca voi fi asa mereu. Nu cred ca ma voi schimba atat de mult incat sa nu mai fiu un om de incredere sau o prietena buna, insa e posibil ca, odata cu trecerea anilor, sa schimb acest secret cu un altul, nu stiu care. Insa acum, acel ceva doar al meu sta in felul in care imi apreciez interactiunile cu cei care sunt importanti pentru mine.

PROVOCARE: sa le spun si sa le arat prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine.

“Mica” mea experienta de pana acum la o prima analiza este minia, cu toate ca am avut destule oportunitati,dar le-am dat cu piciorul , pur si simplu lasandu-ma in voia sortii.

Am inteles ca ma aflu intr-o perioada de stress si ceea ce mi se intampla este de fapt asa numita “criza” melodramatic a varstei de 30 ani.

Am auzit atatea povesti despre asa numita criza si nu prea aveam incredere cand imi erau povestite, uneori chiar ma amuzam si faceam haz de necaz.

Dar iata ca am ajuns sa o traiesc si eu si sa o si constientizez.

Se pare ca odata cu trecerea timpului, mai des ma lovesc de privirile suspecte si judecatile aspre ale celor care afla ca am 30 de ani si sunt necasatorita.

Nu am incercat sa descopar riduri noi, nici nu am cautat. Dar stiu ca sunt de 10 ori mai implinită sexual ca la 20, am mai puţini amici, dar mai de suflet prieteni ca la 25. Si am mai descoperit ceva senzaţional la 30 de ani. Există timp pentru orice!

Toate aceste trairi interioare, zbucium, care le-am trait zilnic, m-au ajutat foarte mult sa ma regasesc, am devenit mult mai constienta de mine, de sufletul meu, de dorintele mele.

Imi doream sa iubesc si sa fiu iubita, dar mai presus de orice imi doream sa fiu impacata cu mine insami!Am decis sa pun capat unei relatii frumoase, dar in care personal nu credeam,simteam cum partenerul meu nu isi doreste o relatie serioasa,nu este pregatit un angajament sau responsabilitatile ce vin odata cu aceasta relatie il incomodeaza.

Aceasta decizie a adus in sufletul meu o usurare totala, ma simteam libera si lipsita de griji, parca ma nascusem a doua oara si imi doream sa imi traiesc viata asa cum imi doream fara a face compromisuri.

Aceasta usurare a durat destul de putin, pentru ca a urmat o perioada grea, ma gandeam daca am luat o decizie corecta, daca omul respectiv sufera, daca ii este dor de mine, daca l-am ranit cu ceva.

Am inceput sa citesc diverse romane de dragoste, devenisem un fan al cartilor lui si blogului lui Alice Nastase ( conduce revista TANGO).

Apoi a urmat perioada cand mi-am dorit o schimbare si in infatisare , stil si zic ca mi-a reusit devenind blonda J

Toate aceasta criza m-a ajutat sa inteleg urmatorul lucru: ”Nu mi-e dor de adolescenta! “

Simt ca in fiecare zi intineresc.De ce nu?!Nu imi doresc nici o clipa sa revin la anii adolescentei, anii marilor framanarii, care mi-au tocat anii pana la epuizare.In facultate eram obsedata de fetele care aratau perfect, se imbracau pe masura,stiau ce sic and sa spuna.Avem tendinta de a le imita,sperand sa devin si eu o “mica stea” in umbra lor. Pe atunci imi era suficient un simplu compliment si parca toata lumea imi parea mai buna. Tot asa de bine puteam sa fiu ‘gazda’ unor critici, fie ele si prietenoase, ca eu sa ma pierd in disperarile vietii, din care greu mai puteam iesi. Idei fixe si complexante. Toate aceasta fac sa nu-mi fie dor de adolescenta, ci sa ma bucur de prezent. Cu toata fiinta mea. Asa cum stiu eu mai bine.