Iarna…sunt o alta persoana decat vara. Diferita ca nivel de energie, implicare, ca stil de viata, stil de imbracaminte. Cred ca intr-o alta viata am fost ursoaica! Una care hiberna destul de mult si care in viata actuala si-a pastrat din obiceiuri. Simt ca iarna as vrea sa hibernez dar pentru ca nu pot, fac lucrurile la nivel minim: ma imbrac cu ce-o fi (important e sa nu calc), nu mai am grija de mine, nu ma mai machiez, scade si entuziasmul.

Poate ca iarna e normal sa fie nivelul de energie mai scazut decat vara. Pana acum nu m-a deranjat atat de mult aspectul asta. Insa am constientizat de curand ca o parte din viata mea irosesc ..timpul. Practic, cam 3-4 luni pe an (de pe la jumatatea lui noiembrie pana in martie), “hibernez” si ma rog ca perioada friguroasa sa treaca mai repede! Si m-am gandi: ce prostie! Sa te rogi sa treaca timpul! In loc sa faci ceva, sa te buxuri de el! Asa ca acum incerc sa gasesc o cale de a face fata perioadei friguroase.

Cum?

-In primul rand, am decis ca n-o sa ma mut la Polul Nord

-Sa-mi dau seama ce anume imi provoaca starea asta de low energy, de deprimare (frigul, hainele groase si multe, cerul cenusiu, pomii dezbracati)

-Sa gasesc o solutie pentru hainele groase care ma fac sa ma simt greoaie

-Am un comportament alimentar nesanatos (mananc seara tarziu, combin alimentele incorect, mananc multe dulciuri si grasimi). Ce fac cu asta?

Uh, deja e o lista care ma deprima  .

Sunt si lucruri care imi plac iarna:

- fulgii de zapada si perioadele in care ninge linistit, ca in povesti, asa cum ningea miercuri, saptamana asta; ca un indemn parca de a ma face sa vad si partea buna, frumusetea iernii

- sarbatorile de iarna, spiritul sarbatorilor, cadourile si atitudinea oamenilor

Dar, cu toate astea, nivelul meu de energie …scade foarte mult.

Provocarea mea pentru perioada urmatoare:

-sa fac sport in fiecare dimineata (4-5 min)- sa vedem daca merge

-sa aflu ce efecte are iarna (frigul) asupra altor oameni

-sa aflu cum isi cresc ei nivelul de energie

E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

Asta e o intrebare buna pentru mine. Incotro simt ca e timpul sa merg, cine mai vreau sa fiu, cine sunt deja?

photo credit: mjpeacecorps

Am crezut ca vreau sa fac anumite lucruri pentru ca vreau sa fie un “check” pe lista mea. Dar ciudat, lucrurile astea nici nu exista pe asa zisa mea lista pentru ca nu sunt ce imi doresc cel mai mult. Si de aceea probabil, nu merg si nu se intapla pentru ca nu sunt ale mele. Mi-am amintit ca eu nu sunt ca ceilalti, ca nu am acelasi drum cu o majoritate si ca ma bucur ca e asa. Ceea ce imi doresc e posibil sa fie deja cu ceva trepte mai incolo, sarind peste anumite etape, cum s-a intamplat si pana acum. Si chiar uitandu-ma putin in trecut, m-am distrat alaturi de oameni deosebiti, m-am descoperit si m-am gasit pe mine, multumita.

Ma gandesc ca as putea face atattea, dar nu ma apuc de nimic. Poate tocmai fiindca nu stiu ce vreau sau nu ma las sa stiu. Si e normal sa ma razgandesc din moment ce nu ascult ce vreau de fapt, ce ma face sa zambesc din snin si ce imi aduce bucurie. Prefer sa spun ca ar fi frumos si asta si cealalta, dar ce sunt eu cu adevarat?

In acest moment, ce imi doresc mult e sa plec oriunde, sa calatoresc, sa vad lucruri noi si sa fiu intr-un loc pe care l-am vazut doar in poze, oricare ar fi locul acela. Si nu m-am mai simtit demult asa… e o dorinta echilibrata, nu vreau cu orice pret si nu ma agat de aceasta idee, dar ma face sa visez si asta imi doresc acum. Nu am mai plecat de mult si cred ca as aprecia mai bine ce as intalni acum. Da, asta imi dorec si sunt atenta la ce se iveste in jurul meu pentru ca poate voi pleca. Nu vreau sa raman in vreo tara straina, vreau doar sa fiu eu cu mine intr-un avion fara a stii ce ma asteapta exact si sa ma minunez de tot ce descopar. Si la intoarcere sa vin mai impacata cu mine si cu anume ganduri si sa inceapa din nou, ceva frumos, asa cum a inceput cand m-am intors din ultima calatorie.

photo credit: Dru!

Am scris atat despre aceasta dorinta pe care o simt atat de aproape de sfletul meu ca nu as mai pleca de langa aceste ganduri. Asta ma face sa zambesc.

Mi-am dat seama ca e important pentru mine sa stiu ca ce imi doresc e ceea ce simt, ca sunt eu si nu cea au avut ceilalti sau isi doresc ei. Din cand in cand, ma mai pierd prin ideile celor din jur, dar imi revin in fire. Da, e mai usor sa iei o reteta de la cineva, sa preiei un vis daca nu te conformezi cu monotonia, dar asta nu ma implineste deloc. Probabil de aceea nu ma pot hotari; nu am umblat pe unde trebuie sau am incercat sa vad ceea ce nu exista de fapt pentru mine. Si ce nu merge, nu merge si daca eu nu simt, nu se va intampla nimic.

Am idei care merg ba intr-o parte, ba in alta, dar se pare ca acum ele merg doar intr-o directie in care sa poata deveni realitate. Si pentru ca nu stiu care e acea directie si nu e una din cele pe care zic eu ca le vad, am decis sa renunt.  Sa renunt la a mai cauta neincetat, bineinteles, nu definitiv si la tot. Las ca ceea ce caut sa ma gaseasca, nu ma mai gandesc atat de mult daca asta e ceea ce vreau sa fac. Sunt atenta sa vad ce sui mi se deschid pentru ca e posibil ca in incercarea mea de a deschide o usa, sa nu vad usa de langa mine care s-a deschis zgomotos ca sa ma trezeasca.

Sriu si vad aceste concluzii si sunt noi pentru mine, chiar se intampla lucruri in viata mea. Si nu credeam ca va fi asa prea curand. Am impresia in acelasi timp, ca se intampla ceva ce a mai avut loc odata, doar ca acum eu sunt altfel. Poate aceste cuvinte vor avea mai mult sens peste un timp decat au in acest moment.

Nu vreau sa mai fac ceva anume acum, sa imi propun atat de multe sau doar un lucru in mod particular. Vreau sa privesc cu curiozitate, entuziasm si surprindere placuta ce mi se intampla. Au ajuns sa imi placa mie surprizele? Uite ca s-a intamplat si asta

Tot observ ca lucrurile de care nu ma credeam in stare, ajung sa le fac si chiar sa imi doresc sa le duc la bun sfarsit. Sunt aspecte de  care ma temeam sau fata de care ma simteam nepregatita, dar care e posibil sa devina chiar un mod de a trai si un pas mai aproape de scopul meu.

Nici eu nu cunosc mai multe acum, dar voi afla si voi scrie atunci si pana voi ajunge la raspunsurile ce vor naste alte intrebari. Intre timp, am doar o rugaminte pentru mine: fii fericita!

Provocare: sa observ de fiecare data cand ceva e altfel decat de obicei si sa vad legatura dintre ce gandesc si ce mi se intampla.

De ce altceva mi-e dor?

Mi-e dor de un început. Mi-e dor să descopăr pe cineva nou. E ceva care vine imediat după dorul de trecut. Dorul de ceva nou… Mi-e dor să mă deschid în faţa cuiva care să ştiu că nu numai m-ar înţelege, dar ar vrea să împartă ceva cu mine, să se deschidă şi el, şi să punem cărămidă lângă cărămidă, să construim ceva împreună. Mi-e dor să mă simt iubită în felul acesta, mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine. Mi-e dor de tremuratul picioarelor înainte de o întâlnire, mi-e dor să mă simt “a cuiva”.

Pe de altă parte, cred că, dacă nu e aşa, e pentru că, probabil, nu e momentul. Pentru că încă mai am de lucrat cu mine, cred că mai mult profesional decât personal, cel puţin zilele astea. Am început să-mi scriu licenţa, să citesc, să caut training-uri în domeniul meu de interes… Şi simt că aici trebuie să meargă toată implicarea mea, cel puţin până în februarie, când termin cu licenţa. M-am bucurat tare când mi-am dat seama de asta…. că nu se întâmplă pentru că, azi, acum, aici eu trebuie să mă construiesc pe mine, înainte să încep să mă împart cu altcineva. Sau e şi asta o minciună, de care încerc să mă conving singură? Acum îmi dau seama că  nu există un timp potrivit pentru iubire, că ea vine atunci când e să fie, dar mai ales nu depinde de noi. E ca şi cum m-aş asigura, prin ce am scris mai sus, că din februarie o să se schimbe ceva. Când, de fapt, eu n-am de unde să ştiu asta, şi nici nu pot să fac planuri în acest sens, pentru că nu depinde de mine. Nu e ceva ce pot controla…

Aş începe ceva nou şi azi, dacă aş şti că am cunoscut omuleţul ăla care să mă înţeleagă, să fie ca mine, să fie de-al meu. Trebuie să accept însă că asta nu depinde de mine, şi să mă bucur de tot ceea ce chiar am în viaţa mea : de prietenii mei geniali, de pasiunile mele, de stilul meu de viaţă, de faptul că în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai clar ce vreau să fac cu mine, şi mă mişc în sensul ăsta. Că mă văd şi mă simt schimbată, şi că am cotit, în sfârşit, pe drumul meu.

Încă mi-e greu să accept că unele lucruri nu depind de mine, că nu toate vin atunci când vreu eu, oricât de mult aş crede că eu pot să fac orice, şi să am orice îmi doresc, nu pot să controlez totul. Sunt persoane, sentimente, relaţii care apar abia atunci când e timpul lor, nu pot face nimic să schimb asta. Am zis mereu că refuz să cred că dragostea, sau sentimentul acela minunat când cunoşti o persoană nouă, se pot învăţa la bootcamp-uri de seducţie, sau în cărţi de dezvoltare personală. E ceva ce nu ţine de noi, iar dacă e să cred în iubirea accea “cosmică”, în iubirea aia care e mai sus decât noi, pe care nu putem decât să o simţim, care e “meant to be”, atunci strategiile de cucerire, sau approach-urile nu-şi au oricum locul acolo. Dacă e să cred…

PROVOCARE: să termin research-ul despre campanii de awareness şi fac un plan al capitolului din licenţă care se ocupă de acest tip de campanii până duminică seara.

Am scris de 3 ori pana acum intrebarea si de fiecare data am intors pagina carnetelului in care scriu pentru ca primele cuvinte m-au nemultumit. S-a intamplat asa poate pentru ca nu credeam in totalitate ce spun, asa ca de data asta incep cu momentul de acum.

photo credit: piermario

Si incep prin a spune ca sper ca voi veni si de acum incolo la intalnirile Which Way si ca programul meu nu ma va incomoda sa fac asta. A devenit un oarecare punct de reper in perioada asta pentru miine pentru ca imi permite si ma ajuta sa-mi adun gandurile si sa observ unde sunt si incotro ma indrept deja.

Dar, descoperind acest aspect, ma intreb daca punctele de reper, cele stabile din viata mea, ma ajuta si nu-mi creeaza un atasament de care ma desprind cu greu. Raspunsul meu este nu, nu e asa; sunt libera sa aleg orice traiesc oricum si nu depind de un context, o intamplare, niste oameni, indiferent de situatia data. Cu toate ca nu depind de altceva, aleg sa ma bucur de contextul in care ma aflu, de intamplari, de oameni, de experiente si aleg sa le impartasesc.
Ma simt ciudat, ciudat de bine in aceste zile. Nu mai ratacesc, doar privesc si ma bucur. Ma gandeam mai devreme cate am de zis si nu stiu de unde sa incep… Ceva s-a aranjat in mine si in jurul meu si nu e doar o parere. Uneori, ma stimulez eu sa cad intr-o stare diferita, sa ma conving daca modul in care simt acum, nu e de fapt o iluzie. Dar nu, m-am regait sau m-am descoperit pentru prima data. As utea spune ca s-a intamplat peste noapte pentru ca nu stiu cum am ajuns aici. De ce este atat de important pentru mine? Pentru ca cea mai mare provocare de pana acum a fost sa stiu cine sunt eu, nu ideile altcuiva, sentimentele descrise de ceilelti si gandurile tuturor.

photo credit: The Starry Eyed

De fapt, toate acestea nu s-au intamplat dintr-o data, ci adunandu-se experienta cu experienta, gand cu gand, lectie cu lectie invatata. Inteleg de ce s-a intamplat totul in acest mod si cred ca progresul semnificativ a avut loc acum cateva saptamani cand mi-am dat seama de cel mai mare si frumos cadou pe care l-am primit pana acum prin intermediul unei experiente, cadou pe care nu l-am recunoscut ca atare.

De atunci, intr-o mare masura, m-am eliberat. Si dupa acea plimbare in parc cu mine insami, ceva frumos s-a intamplat: mi-am gasit locul, gasindu-ma pe mine. Nu stiu cum sa explic mai bine, dar ma simt bine. Vad cum lucrurile se misca si vad legaturile dintre toate lucrurile.

Ma bucur asa tare ca am invatat atat, atat de multe si poate cel mai important e sa stiu ca nu trebuie sa renunt la ceva pentru a avea altceva, cica de fapt, fiecare bucatica se completeaza cu cea care urmeaza. Totul isi are rostul bbine stabilit. Nici nu pot spune ca am renuntat la vreun vis; ceea ce s-a intamplat a fost ca visurile mele au crescut odata cu mine, s-au imbogatit.

Ceea ce am fost nu e ascuns undeva intr-o cutie, ci ma defineste, imi arata unde ma aflu acum si asa e cel mai bine. Nu mai simt ca imi lipseste ceva, desi am clipe in care imi doresc un pic mai mult. Dar nu imi doresc cu neliniste si nerabdare, stiu ca vor veni la timpul lor, cand eu voi veni odata cu ele. Am ajuns la un echilibru pe care il cautam, tocmai cand nu ii acordam atentie.

Incerc sa exprim cat mai bine ce se intampla cu mine, cum ma schimb, dar nu prea reusesc. Cel mai bine e sa vedeti cand ma intalniti daca e ceva diferit la mine. Nu stiu daca se observa, dar eu simt asta si traiesc zi de zi.

photo credit: ingridtaylar

Intrebarea era daca traiesc la intamplare pentru ca mai demult aveam impresia ca nu am un scop clar. Cred ca scopul exista, dar inca nu ia forma cuvintelor si prefer sa actionez si sa fiu, decat sa vorbesc fara sa duc la capat nimic.

Ceva ce nu depinde de mine? Ce e intamplarea? Sau bucuria simplitatii? Cred ca traiesc intamplarea si nu la intamplare, traiesc pur si simplu si incep, incerc, actionez, ma opresc.

Din ceea ce am observat pana acum, nu timpul e problema lui, sau absenta lui, nu nerabdarea si neatentia la unele detalii, nu incapatanarea. Important e sa fiu implicata in ceea ce fac, atunci cand fac orice. Daca sunt la un training, sa fiu cu gandurile acolo; daca ma intalnesc cu vechi prieteni, sa ma bucur de timpul petrecut impreuna; daca are loc un curs, sa analizez informatia; daca ma plimb in parc, sa ascult zgomotul frunzelor, daca vad fericirea pe chipul celorlalti, sa zambesc si eu.

Viata e alcatuita din astfel de momente si multe, multe altele. Esential e sa fim implicati in orice am face. Asta este ceea ce admir la cei care m-au influentat pana acum,pasiunea cu care fac ei ceea ce fac si faptul ca sunt implicati in prezent, fara a omite momentul care urmeaza.

Un sinonim ar fi “autenticitate” si asta mi se intampla si mie. Cum? Acordandu-mi sanse si incredere. De ce? Pentru ca am invatat. Inca mai revin in unele locuri pe acelasi drum, inca unele experiente se invart in jurul acelorasi ganduri, dar treptat, se creeaza si o alta cale care ma va duce mai departe. Ceea ce nu reusim sa depasim, se intoarce, dar timp este destul.

Acum, ma simt bine si ma bucur ca s-a intamplat ceva care nu m-a trezit si nu m-a ajutat sa ma regasesc, ci doar s-a intamplat. Si nu intrebati ce anume este pentru ca habar n-am.

Provocari: – sa ma gandesc cum imi pot pastra entuzaismul si incredere indiferent de ce se intampla

 – sa ma distrez si sa fac chestii care imi plac: sa merg la teatru, cinema, sa dansez, sa rad, sa glumesc, sa ma joc cu copiii, sa fac mici ‘nebunii’ asa cum simt pe moment

Schimbarile trebuie sa fie radicale in viata mea si trebuie sa actionez cat mai curand, dar teama de cum voi reactiona ma tine inca pe loc.

Un prim pas care trebuie sa-l fac este sa nu mai plang, sa fiu mai optimista,sa privesc partea plina a paharului si sa renvat sa zambesc si sa nu mai fiu trista tot timpul.

Schimbarea vine din interiorul meu, din dorinta de a face ceva cu viata mea, de a constientiza tot ce se intampla in viata mea si sa iau masuri.

Trebuie sa invat sa tolerez oameni mai mult,sa nu mai pun etichete si sa privesc si dincolo de aparente,sa pot lucra cu ei indiferent de conditii ( galagie,zgomot,…).

Sa imi fixez obiective si sa le vizualizez mai des si sa depun eforturi sa le ating, sa nu mai fiu delasatoare.

Imi doresc sa nu mai fiu rautacioasa cu oamenii care doresc sa ma cunoasca si sa ii las sa ma descopere asa cum sunt cu adevarat; sa nu mai stau izolata,inchisa in mine si sa ii resping si sa loveasca de un zid de gheata.

Am nevoie de niste reguli in viata mea pentru ca altfel pierd controlul asupra locurilor,sa am un regim de viata mai ordonat: mancare sanatoasa, sport.

Ar fi bine venita o ordine in ganduri, sa imi asez gandurile care imi tot bantuie prin capsor si sa le ordonez, sa nu ma mai apuc de o gramada de lucruri si sa nu finalizez nimic.

Imi doresc o perioada de liniste, de relaxare in viata mea,ar fi binevenita o vacanta departe de lume,dar nu ma simt pregatita si ma sperie gandul sa stau doar eu cu mine cateva zile izolata de calculator,mobil, email, etc.

Ma gandesc aproape zilnic la schimbarile ce trebuie facute in viata mea, dar practic nu prea am luat masuri.

Schimbarea va fi insotita de o miscare radicala in viata mea si parca nu ma simt pregatita.

Trebuie sa ies din universul meu, sa cunosc oameni noi si sa incerc sa am o noua relatie in viata mea, dar eu fug de toate aceste lucruri.

Dar eu chiar imi doresc sa fac aceste schimbari in viata mea, le fac pentru ca le doresc,pentru ca le simt sau de dragul celor din jur.

Trebuie sa invat sa ma iubesc pe primul rand este prima schimbare din viata mea ce trebuie facuta apoi vor veni si restul de la sine,sper.

AM nevoie de miscare pentru a avea un alt tonus si tot imi propun sa ajung intr-o sala de sport si nu am ajuns la nici o ora.

Sper sa reusesc saptamana viitoare.

Am stat si m-am gandit putin la tot ceea ce am scris pana acum. Mi-am dat sama ca am cazut intr-o capcana : desi am fost sincera si de cele mai multe ori am scris despre ceea ce ma framanta, m-am limitat fara sa constientizez. Am asteptat impresiile celorlalti, poate aprobari sau empatizare.

Pe langa asta, in viata de zi cu zi am ascultat mai mult decat de obicei sfaturile si indrumarile clor din jur; sfaturi si indrumari bune, cu intentii pozitive pentru mine, dar nu erau ale mele. Am inchis vocea mea si am zis sa ascult ce au ceilalti de zis ca poate au dreptate. Ideea nu e daca au dreptate sau nu, daca ceea ce gandesc ei se potriveste cu ceea ce caut eu ca raspuns. Important e sa ma ascult pe mine.

Nu imi place sa depind de nimeni si in momentele in care cineva insista (cu orice) si insista chiar si cu sfaturi bun, tind sa ma indepartez. Si nu rgret ca e asa pntru ca in asemena cazuri simt ca nu sunt u si am nevoie de distanta sa decid u si sa nu ma las influentata. Intr-un mod asmanator, si daca petrec prea mult timp doar intr-un mediu, la un moment dat, ma simt sufocata, simt ca priau preiau prea multe ganduri sau feluri de a fi, stari de la cei ce ma inconjoara. De aici, si nevoia mea de diversitate, de a face lucruri total opuse si de a intalni multi oameni.

Sunt momente si momente. Alte dati, simt nevoia d a sta mai mult intr-un loc, depinde. Dar de cele mai multe ori e nevoie sa ma dau un pas inapoi si sa respir, sa nu ma las trasa intr-o parte sau alta prea mult pentru ca eu de fapt, sunt la mijloc.

Asa, ajung la intrebarea de acum, la acel ceva care ma impiedica sa fac ce vreau. Extremele intre care oscilez in aceasta perioada sunt a actiona si a ma interesa sau a lasa lucrurile asa cum sunt. Stiu ca nimic nu va pica din cer, ca nu voi putea incepe ceva daca nu fac un pas, daca nu intreb si nu caut.

Aceste momente apar, dar la fel de repede incerc sa ‘ma linistesc’. Fac deja ceva, sunt ocupata, mai pot face si altceva? ‘Lasa, ca imi ajunge, poate nu e timpul’. Dar nu ma simt multumita, simt ca pot face mai mult, am timp, de ce sa il pierd? Si uite asa, ma apuca entuziasmul: sa predau la gradinita, sa mai fac alt proiect care sa ma ajute, sa profit de ocazii. Imi place ce fac acum, dar tocmai pentru ca obisnuindu-ma, fac lucrurile mai repede, incep sa am timp. Si cu siguranta pot face inca pe atat! Dar apoi, stau si ma gandesc… poate vreau si liniste, timp pentru mine si oamenii dragi.

Pentru ce sa alerg atat de mult daca la sfarsitul zilei tot aceia sunt oamenii la care tin, care imi sunt aproape si alaturi de care sunt eu ? Dar acum e vreme pentru a experimenta, a ma dezvolta, a cunoaste, a afla ce vreau de fapt, trecand prin propriile experiente si a ma distra. Stiu cat de bine e sa fii tanar, fara mari responsabilitati si griji… stiu, sunt libera si neconstransa. Atunci ce ma impiedica? Probabil gandul ca ar fi poate indicat sa fiu recunoscatoare pentru ce am; dar asta nu inseamna a ma multumi si a ramane la nivelul acesta.

Caut mereu ceva nou, ceva altfel si chiar ma bucur ca sunt asa…. si nehotarata si schimbatoare, chiar si retincenta la schimbarea brusca. Am un filtru dezvoltat si desi unele lucruri sunt in mod evident potrivite pentru mine, cand cineva mi le spune sau mi le repeta excesiv, nu imi place sa le asimilez, vreau ca eu sa ajung acolo pe baza experientei si a gandurilor mele, nu pentru ca mi-a spus cineva.  De aceea sunt reticenta uneori si nu reactionez intr-un mod deschis fata de cei care se baga in viata mea mai mult decat ar trebui si decat simt eu ca e in regula. Si am grija sa ma feresc din timp de astfel de persoane pentru ca le simt.

Cine ma cunoaste mai bine, stie ca ma deschid daca am incredere si increderea se construieste si se capata doar in timp. De aceea, in legatura cu orice, eu am nevoie de timp.

Cate s-au schimbat si cate au ramas la fel, nu ? Si cine ar fi crezut ca doar din cauza unor intamplari si a unor trairi si ganduri aleatorii ? Cumva, totul s-a simplificat si stiu ca voi ajunge sa lucruri de care nu credeam ca voi fi vreodata in stare.

Provocare: sa imi ascult gandurile.

Si ascultandu-le, mi-am dat seama de multe lucruri.

Ar fi o idee sa plec mai devreme de la birou si sa merg in parc jumatate de ora, sa admir natura,sa stau pe o banca si sa citesc o carte.
Cand ajung acasa sa nu mai fug repede sa fac curatenie, gatit, etc ; sa fac o baie plina cu spuma si sa ascult o muzica relexanta.
Gandindu-ma la aceste lucruri, simt ca nu sunt fericita.
Ma uit la fete si ele scriu de zor si eu stau pe scaun, cu pixul si foaie in fata si imi trec diverse lucruri frumoase prin capsor, dar eu ma simt total nefericita.
Poate eu sunt de vina pentru aceasta nefericire; eu nu o las sa iasa la luminina.
Anul acesta m-am plimbat prin strainatate si prin tara si nu am stiut sa ma bucur de locurile minunate pe care le-am vazut.
Tare as vrea sa inteleg de unde vine aceasta nefericire, am nevoie de o introspectie profunda ; sa imi ingrijesc toate ranile, toate durerile,toate suferintele adunate in acesti ani, care au ajuns sa imi provoace aceasta nefericire.

Exercitiul pentru saptamana viitoare: sa fiu mai organizata acasa si sa adorm devreme, pentru ca somnul este necesar, nu trebuie pierdut pe facebook.

Unde ma grabesc?

Saptamana asta si inclusiv acum, ma simt bine, oarecum linistita si gasesc linistea asta de fiecare data cand ma opresc din orice activitate. Paradoxal insa, cand sunt implicata in diverse activitati, simt ca alerg prea mult. Unde ma grabesc de fapt?

photo credit: Matthew Stewart | Photographer

Ma trezesc dimineata si simt ca nu am timp. Imi vin idei in minte, am de facut si asta si cealalta, pe urma ajung acolo, apoi la facultate, mai am seara putin timp sa ies in oras, ajung acasa si apar altele de rezolvat.

Imi place ceea ce fac din ce in ce mai mult si cand vad ca lucruri se intampla si datorita mie, imi dau seama ca sunt unde imi doresc si unde e bine pentru mine. Si probabil am timp, numai ca gandul ca sunt prea multe de facut, ma face sa devin agitata si sa ma simt mereu grabita.

Cu toate astea, astfel de momente ma ajuta sa apreciez orice moment, in special cel de liniste. Astfel, cand scriu, zambesc; cand ma vad cu persoane dragi, prieteni vechi sau noi, ma bucur de clipele cu ei fiind prezenta si impacata; cand sunt cu familia, le povestesc cu entuziasm (ca uneori se si plictisesc la cate pot vorbi, vrute si nevrute) si imi place sa ii ascult, sa aflu cum mai sunt ei.

Deci, probabil, problema nu e lipsa timpului, ci agitatia mea din interior. Nu stiu de ce mi-ar fi teama pentru ca imi dau seama ca starea mea nu depinde de un sentiment, ci de atitudinea mea, de cum privesc lucrurile si primesc sentimentul.

Daca pana acum aveam intrebari, poate mai multe decat de obicei, acum e liniste. Din cand in cand ma intreb daca e ok asa. Orice as fi avut pana acum, nu eram multumita, dar oare ma cunsoc indeajuns de bine sa pot spune cine sunt si cum reactionez intr-o situatie sau alta?

M-am confruntat la sfarsitul verii cu o stare de neliniste, apropo de cine sunt si cine am fost. Stiam ca nu sunt trecutul meu, dar deciziile trecut m-au adus aici si acum, sunt altcineva; dar cine exact, nu puteam spune. Probabil ne definim si cream mereu. De aceea, dupa ce scriu aici sau oriunde altundeva, starea pe care am exprimat-o s-a transformat in altceva.

Astazi scriu si mai incet, nu ma grabesc pentru ca eu fata de mine nu ma mai grabesc, cel putin acum. Si chiar ma mir cum am reusit sa fac asta (sau poate doar cred ca am atins aceasta performanta). Cumva insa, exteriorul ma trage in alta directie si ce e nevoie sa fac acum e sa aduc ce se afla in mine si in jurul meu.

De multe ori, prefer sa ma fac mica si sa ascult, sa nu dau prea multe sugestii, sa nu par ca stiu prea multe pentru ca de vorbit teorie despre viata, poate oricine. Nu mai cred in a sfatui pe cei din jur pentru ca sunt deciziile fiecaruia, dar e important sa spunem si cand va veni momentul, cel care va vrea sa auda, va auzi.

Stiu ca nu pot schimba alte persoane si nici nu vreau asta si atunci ma intreb daca mai are rost sa imi spun perspectiva. Dar, nu se stie niciodata ce impact au vorbele noastre asupra altora si invers.

Simt ca am vorbit cam fara sens si fara sa spun ceva esential. Dar ce pot spune cand nu ma framanta nimic? Sa vorbesc de frumusete, de viata, de iubire? Asta se simt si se scriu abia cand s-au schimbat, cand modul in care le privim s-a modificat.

Oricum m-as simti, e ciudat pentru ca e altfel. As putea sa ma plang acum ca ceva nu merge, dar de data asta am decis ca nu mai pierd timpul astfel. Ma gandesc insa ca am nevoie ca lucrurile sa se aseze un pic mai mult, sa fiu eu multumita inca putin.

Poate ceea ce caut se afla unde nici nu ma astept. Poate haosul imi creeaza ordinea si garaba-linistea. In orice caz, imi dau seama ca importanti sunt oamenii. Adica am simtit asta dintotdeauna, ca ei sunt deosebiti, dar diferenta e ca acum i-am intalnit mai de aproape si am vazut ca ma pot  deschide fara sa am ceva de pierdut.

Si stiti ceva? Cred ca de la faptul ca am fost deschisa aici, ca am vorbit si am scris, am povestit, m-am eliberat treptat si gandurile care ma apasau, au scazut in intensitate. Si ce e diferit e ca nu imi pare rau si ma simt vie. Tristetea si melancolia sunt uneori legatura mea cu trairea, pentru ca desi nu se apropie de fericire sunt apropiate de simtire si daca nu simt, orice ar fi, nu simt ca traiesc si intervine un gol despre acre am mai vorbit.

Dar acum, mi-e de ajuns trairea din moment. Poate cand voi ajunge sa redactez, voi simti deja altfel, poate nu, voi vedea mai incolo.

Avbia in aceste randuri, spre sfarsit, simt ca am ce scrie. A fost nevoie sa ma indepartez de intrebare si sa spun (inca o data) ca nu am ce scrie si asa, ajung la ceva mai important pentru mine.

E o perioada in care vad ce primesc, fara a-mi mai dori eu ceva anume. Voi vedea daca imi place sau nu acest mod de a fi si ma voi schimba ca atare. Poate e din nou timp sa ascult, sa privesc toamna, sa visez si sa dansez cu soarele sau ploaia. Poate e timp pentru mine, pentru ceilalti, pentru zambet si un cadou special numit ‘iubire’. Cine stie oare? Eu cu siguranta nu am nici o idee, dar e bine asa

Provocare: sa imi dau seama in functie de situatie, cat de mult pot ajuta si sa imi dozez efortul epntru a realiza asta!

Păi m-aş trezi mai dimineaţă … mult mai dimineaţă, când răsare soarele, să pot admira răsăritul. Şi aş sta cu o cafeluţă aburindă, pe prispă aşteptând cu nerăbdare ca primele raze blânde ale soarelui să danseze jucăuş pe faţa mea. Apoi aş începe ziua cufundată macar două ore într-o carte dragă mie sau pe care nu am apucat să o citesc încă.

După, mi-aş îngriji  şi planta sau replanta floricelele din jardiniere, ghivece, grădiniţă. Şi cum după orice muncă, vine şi răsplata, mi-aş acorda o oră pentru a savura un ceai în … acorduri de toamnă şi Nathalie Cole.

După-amiaza mi-aş dedica-o aflării noutăţilor şi dezbaterilor, planificărilor şi activităţilor propriu-zise, în folosul societăţii – în compania prietenilor. Pentru că, da şi în Ţara lui Papură Vodă există o societate şi reguli sociale, şi legi, şi muuuult bine şi muuuuuult mai puţin rău. Doar că timpul ar curge ca o apă lină de câmpie, iar oamenii (hai să le spunem totuşi oameni şi nu păpurişti ) ar avea timp să contemple zborul unui fluture şi maratonul unui puiuţ de ţestoasă.

Dar ceea ce este cel mai frumos, în Ţara lui Papură Vodă poţi fi foarte sincer şi poţi vorbi din inimă. Iar eu şi toţi ceilalţi am fi liberi să stăm şi să lucrăm doar în compania celor care ne plac şi care au vederi asemănătoare sau complementare. Armonia totală ar fi probabil imposibil, totuşi societatea ar ar avea o structură mult mai stabilă, ridicată de noi, oamenii senini; iar lucrurile pozitive ar avea o frecvenţă mai mare decât cele negative.

Fiecare dintre noi, locuitori ai acestei ţări, ar face numai lucruri care ii plac, într-o companie placută, fără frustrări şi răutate.

Iar la sfărşitul săptămânii mi-aş primi cu bucurie nepoţii cărora le-aş face plăcinţele şi le-aş povesti despre misterele lumii şi legendele ţării.

• provocare: să încep de acum să fiu astfel, mai întâi prin a-mi replanta/separa floricelele din ghivecele de pe balcon. Si … sa ies in parc mai des.