Am asteptat atat de mult aceasta calatorie, am simtit ca sunt atat de aproape si am ajuns sa fiu in sfarsit, eu. Sunt prezenta, acum si am renuntat sa mai detin controlul; sunt ceea ce simt si ma ascult. Imi iau timp si am rabdare sa privesc incotro mi se astern pasii.

A fost o calatorie frumoasa, iar cadoul oferit s-a dovedit a fi un pretext pentru ca eu sa ma pot cunoaste cu adevarat, sa ma pot linisti si sa ma gasesc pe mine. Sunt constienta acum de dansul meu, de viata asta in continua miscare si simt ca e OK… e ok ca dansez singura, e ok ca dansez cu ceilalti si printre ceilalti. Eu sunt aici si de aceea pot fi oriunde si pot dansa oricum. Am atata spatiu…in mine si in jur; este de ajuns sa il vad si sa il folosesc asa cum simt.

In aceasta caltorie mi-am pus semne de intrebare si am vazut cum anumite cuvinte au capatat un sens pentru mine, un sens pe care nu l-am interiorizat pana acum. Am vazut cum ma faceam mica atunci cand intalneam persoane care ma inspirau si preferam sa spun ‘lasa’. De ce? Pentru ca speram sa fiu si eu asa, erau lucruri care imi lipseau mie si pe care le cautam, nu era atunci timpul pentru ele. Ei bine, acum este timpul meu si aleg sa fiu prezenta si constienta.

M-am plimbat singura pe strazile frumoase din Viena si am zambit sincer si simplu pentru ca sunt libera. Folosesc prezentul pentru ca este ceva ce ma insoteste in continuare. Si calatoriile indepartate sau apropiate ma cheama din nou. Am rabdare si astept necunoscutul in  continuare pentru ca stiu ca momentele si clipele se vor asez perfect.

E liniste in mine si am nevoie inca de atata liniste si calm. Si nu le mai aman pentru un oarecare viitor, ci le las sa aiba loc acum, daca acum e timpul pentru ele.

E interesant cum inainte sa plec ma gandeam cum ar fi daca nu as mai fi, daca nu m-as mai intoarce de unde am plecat. Si intr-un mod ciudat, eu nu m-am intors, nu mai sunt cine am fost acum 10 zile, ci sunt in sfarsit, eu. Viata cu care eram obisnuita, nu o mai simt, ci aici, se intampla o noua viata cu mine.

Si in aceasta noua viata exista dans, muzica, sentimente, adiere, vant, liniste, acceptare. Inteleg ce nu am observat pana acum si ma inconjoara o magie care nu are logica, dar cine a spus ca ma mai intereseaza logica?

Poate una dintre lectiile cele mai frumoase constientizate, a fost faptul ca am cunoscut oameni noi, necunoscuti pana in acel moment. Oameni din toate colturile lumii, dar oameni de care nu pot spune ca m-am despartit cand am plecat. Pentru ca daca s-a intamplat sa ne intalnim o data, cu siguranta ne vom mai intalni… poate peste o zi, 6 luni, 10 ani sau peste o viata. Dar cu siguranta, ne vom mai intalni cumva, iar eu cred ca Viena ma va astepta din nou, in curand

Mulţi cred că de fapt cheia succesului este să fii şmecher, realist, versat, egoist şi “înfipt”. Deşi această cale poate să meargă pentru unii, eu cred că pe termen lung, calea “luminii” este cea mai eficientă. Mai ales dacă ideea de succes include şi fericirea ta cât şi fericirea celor din jur, cum e cazul meu. În acelaşi timp, cred că ete important să faci ceea ce-ţi inspiră pasiune pentru că altfel s-ar putea să îţi lipsească energia necesară. Dacă aş avea succes făcându-l pe altul să eşueze, nu aş putea considera acest lucru un succes, pentru că ar fi un succes numai dintr-u singur punct de vedere: al meu. Dar acesta ar fi un mod redus de a privi lumea, pentru că important este contribuţia fiecăruia la bunăstarea tuturor, deşi în sutiatii extreme, recunosc că aş putea uita cu uşurinţă acest lucru. Dar atâta timp cât am capul pe umeri trebuie să acţionez eficient şi asta înseamnă să acţionez astfel încât să produc cât mai multă valoare pentru cât mai mulţi oameni.

Având clar în minte ceea ce vreau să fac şi cum vreau să le îmbin: Tai Chi, training şi coaching, blogging şi alte chestii, rămâne doar să îmi depăşesc blocajele care mă împiedica să transform aceste dorinţe într-o realitate.

Care ar putea fi aceste blocaje?

1. Lipsa de încredere în faptul că alţii vor aprecia ceea ce fac eu, găsind munca mea valoroasă. Eu sunt sigur că am ceva de oferit, dar în adâncul meu nu simt deloc faptul că şi altcineva ar putea aprecia lucrurile astea. Mai ales că de fiecare dată când am încercat să ofer ceva, chair şi pe gratis, nimeni nu a fost interesat nici măcar de un “preview”. Sau aproape de fiecare dată.

2. Faptul că nu văd posibilitatea de a primi o sumă considerabilă de bani în schimbul unei activităţi pe care o fac cu plăcere. Vreau să îmi schimb această atitudine dar am impresia că numai având succes şi câştigând efectiv nişte bani pot să ajung să simt în permanenţă că banii sunt uşor de obţinut. Un fel de cerc vicios din care se iese lent, dar şi asta cred că se poate schimba.

3. Oare am vreo prejudecată faţă de ideea de a avea mulţi bani sau faţă de oamenii foarte bogaţi? Steve Pavlina spunea că relaţia ta cu oamenii cei mai bogaţi este exact relaţia ta cu ideea de bani în sine. De exemplu, dacă cineva crede că oamenii bogaţi sunt inaccesibili sau sunt doar la televizor, atunci va fi puţin probabil să devină el însuşi un om bogat. Sau dacă cineva crede că toţi oamenii bogaţi au devenit bogaţi furând sau înşelând pe alţii, atunci el nu va reuşi niciodată să ajungă bogat fără a fura, pentru că în mintea lui cele două aspecte sunt corelate. Dacă va vrea să fie cinstit, se va sabota singur şi nu îşi va permite să aibă succes. Întrucât eu nu vreau să devin şarlatan, trebuie să am grijă să nu fac astfel de asocieri şi să fiu deschis către ideea de a avea succes făcând lucruri frumoase şi cinstite.

În primul rând, categoric nu consider că oamenii bogaţi sunt şarlatani, dar cred că am impresia că în România, oamenii bogaţi sunt în general şarlatani. În afară, am văzut mult prea mulţi oameni dintre cei mai minunaţi şi mai autentici care au atins o situaţie financiară extraordinară şi abundena lor le permite să dea şi mai mult altora. Dar la noi, nu pot spune că sunt prieten cu foarte mulţi oameni bogaţi ca să văd ce fel de oameni sunt.

În al doilea rând, mă reţine şi faptul că nu cred că ar trebui să am mai mulţi bani ca alţii, şi de fiecare dată când văd oamenii străzii dormind în frig şi mizerie mi-e greu să procesez ceea ce se întâmplă chiar sub nasul nostru, şi mă întreb ce drept am eu să mă lăfăi într-un apartament de 2 camere şi să beneficiez de atâtea avantaje. Pe de altă parte, sunt sigur că, având foarte mult, aş putea şi eu la rândul meu să dau mai departe din ceea ce am, creând abundenţă şi pentru alţii. Aş putea de exemplu să îi învăţ cum voi fi ajuns eu de la situaţia mea actuală la abundenţa pe care o voi avea atunci.

4. Vârsta este de asemenea un factor care poate pune semne de întrebare. Cine ar vrea să apeleze la serviciile unui om de 22 de ani ca să îl înveţe pe el cum să îşi schimbe viaţa în bine? Ce om de 30, 40 de ani ar vrea să înveţe de la mine cum să trăiască mai eficient sau mai bine? Singurul lucru care îmi dă siguranţă aici este profesia de instructor de Tai Chi, pentru că acolo chiar este evident că cineva care stăpâneşte tehnica poate să înveţe pe cineva care este începător, indiferent de vârsta, şi chiar am avut satisfacţia de a primi câteva complimente în acest sens.

În concluzie, vreau să actionez in doua feluri principale: in primul rand sa ma perfectionez cat mai mult in toate domeniile în care vreau să profesez, pentru a compensa printr-un exces de zel lipsa “prestanţei” de mare trainer, autor sau alte chestii, iar în al doilea rând, să spun tuturor despre ceea ce fac cu încredere, pentru a atrage cât mai multe cunoştinţe şi oameni care au aceleaşi preocupări.

Iar acum expunând totul la rece (iar cei ce vor avea răbdare cu mine vor înţelege până la final unde vreau să ajung): totul are legătură cu combaterea sedentarismului şi cu activitatea fizică. Acum o săptămână sau două recunoşteam faţă de cineva că mi-am propus de mai multe ori să fac gimnastică acasă, dar că nu am reuşit niciodată să mă ţin de progrămelul propus şi ca urmare spuneam eu foarte convinsă că aşa ceva nu funcţionează în cazul meu.

Partea de acceptare a faptului că trebuie să faci mişcare acasa … e foarte OK, apoi partea de planificare a temei muzicale, alegerea muelodiilor, a exerciţiilor de încălzire, de solicitare a diverselor grupe de muşchi, a treptelor de efort gradat, cu o intensitate din ce în ce mai mare … TOTUL decurge excelent. Durează puţin până reuşesc să fac o primă dată. Apoi mai reuşesc sa fac, din ceea ce mi-am propus o a doua dată şi maxim-maxim a treia dată, apoi planul meu are o moarte nu lentă, ci sigură. Sau … poate când eram eu mai mititică, poate făceam de mai multe ori, dar de când ştiu să planific atât de frumos … nu execut la fel de frumos.

În schimb, dacă am vazut eu că acasă nu reuşesc să fac nimic, atunci m-am dus la o sală, unde am făcut aerobic. Mi-a trebuit ceva timp până am început, dar asta a fost o activitate pe care am făcut-o cu plăcere şi îmi respectam programul cu sfinţenie. Până m-am apucat de dărâmat sobe şi raşchetat pereţi şi m-am căptuşit cu o  inflamaţie grozavă a coloanei lombare şi … din păcate chiar şi tratată, nu am reuşit să o refac complet, ca urmare a trebuit să renunţ la aerobic.

Însă am descoperit aqua-gym, care are un ritm la fel de intens de desfăşurare şi este foarte solicitantă şi recunosc că de data aceasta am fost şi mai „eroică”, adică mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus singurică, fără prietene sau colege. Şi a fost fain, dar a venit vara, vacanţa şi apoi … sărbătorile de iarnă …

Un singur lucru am reuşit însă acasă şi anume regimul alimentar cât de cât echilibrat, de câţiva ani buni nu mai mănânc pâine, decât dacă este absolut necesar, în ultimul an am mai reuşit să mă echilibrez şi cu aportul de lichide (dacă nu agreez prea mult apa, mai ales iarna, atunci beau ceai şi am la serviciu o ceşcutăăăăăă de ceai …. 500 ml are sigur). Iar după sărbători, în timpul cărora nu am exagerat cu mâncatul, dar carnea şi dulcele predomina la orice masă aşa că am fost destul de încântată să trec pe lactate, fructe şi cereale şi să mai renunţ la dulciuri (care mă cam prinseseră, trebuie să recunosc … adica un ceva acolo, dupa masa de prânz şi de seară … am ajuns puţin dependentă). Acum să nu exagerăm, nu am renunţat la carne, dar cantităţile consumate au fost si sunt foarte mici. Cel mai greu mi-a fost şi încă îmi este să renunţ la prostioarele de ronţăit (dacă în seara asta nu m-aş atinge de bunătăţile din faţa noastra aş fi foarte mulţămită de mine  

În ceea ce priveşte partea de activitate fizică mi-am propus să merg din nou la bazin şi o voi face din februrie. Cât despre activitatea fizică … la domiciuliu … tare aş vrea să fac ceva. Tot aud o prietenă că foloseşte stepper-ul în fiecare zi, o alta că face câteva minute pe zi anumite exerciţii … şi atunci m-am gândit eu că ar trebui să mai încerc, dar poate mai bine m-ar ajuta un aparat ceva. Aşa mă gandeam eu să-mi iau o bicicletă, numai ca au început să curgă parerile şi opiniile … ca nu trebuie să fie mecanică, că e mai bine magnetică (sau invers, că nici nu mai ştiu), că trebuie neaparat să fie într-un fel, pâna când am eliminat ideea, pentru că pornisem de la o simplă idee şi ajunsesem la ditamai suma.

În schimb, tot discutând şi cercetând în stânga şi în dreapta cu diverse persoane, care au în casă diverse tipuri de „mobilier”, am aflat ca există un aparat mai ok şi destul de util. Ca urmare mi-am achiziţionat şi eu aparatul şi sper să imbin cele două activităţi (de tip casnic şi extra-casnic) cu mai mult succes de data aceasta.

Deocamdată începutul sună cam aşa: până săptămâna viitoare, câte 5 minute de utilizare a piesei de mobilier în fiecare zi, cu program complet de 20 de minute în weekend.

Se pare ca au inceput sa dea roade

Cum s-a intamplat asa?

Simplu.Am luat viata chiar cum este ea.

Asta fac mereu si ma bucur chiar eu

Ma simt minunat pentru ca iubesc si ma bucur fara de pacat

S-a pus intrebarea unui bilant

Nu cred ca e important  sa stau acum sa adun ceea ce am facut si sa incep sa spun!

Sunt foarte bucuroasa si ma bucur de fiecare clipa

Viata merita traita si privita pana in ultima clipa

Maine nu sti ce se va intampla ,   bine e sa  iei totul  asa

Simt acum sa fac mai multe si sa ma focusez pe lucruri placute’

Iubesc si traiesc si sincer vreau sa nu incetez

A fi copil

Si a ma sensibiliza la fiecare tril

Simt fluturi in stomac

Si iubirea la fiecare fir din cap…

Ce voi face anul asta:

-Cursuri de NLP si apoi coaching

-Cursuri de salsa

-Bloguletul meu cu poezii

Si ma voi bucura de iubire

Si imi voi urma calea spre fericire

Provocare: sa continui sa iert si sa iubesc ca acum

Răspunsul la întrebare este … evident: NU!

Soluţia: să fac ceva, să încep să mă bucur de ceea ce mă înconjoară, chiar mai mult.

Ok, nu voi fi chiar un novice sau începător, pentru că spre fericirea mea, de început, deja am început: să vorbesc şi să mă joc cu căţeluşii vecinilor de bloc, să mă ridic dimineaţa zâmbind pentru că soarele se juca deja pe nasul meu (dar astă vară, când reuşeam şi eu să mă trezesc mai devreme … acum dorm zdravăn fără să mă mai trezească el, năzdrăvanul de soare), să mă bucur de puii de vrăbiuţe şi câte şi mai câte.

Am stabilit că de început am început, acum ar trebui să mă gândesc sau mai degrabă să nu mă mai gandesc, ci să fac mai mult, … direct şi mai bine spus: să îmi acord răgazul necesar să o fac la modul serios. Şi atunci cel mai indicat ar fi să îmi fac o listă cu ceea ce se întâmplă în jurul meu – lucruri/evenimente, pe care eu aş vrea să le fac, la care aş vrea să particip, dar din varii motive nu o fac:

- să mă bucur de cireşul japonez din Grădina Botanică, pe care îl tot ratez de vreo 4 ani,

- să mă bucur de o seară de pictură cu prietena mea de suflet,

- să mă bucur mai des de o cafea aromată în compania fetelor (în ultima vreme am facut-o mai rar, deşi era unul dintre lucrurile pe care mi le reglasem cât de cât),

- să îmi acord mai mult timp pentru lecţiile de franceză,

- să citesc mai mult şi să mă uit mai puţin la televizor,

- să merg la operă, teatru sau balet o dată pe lună şi să îmi fac din asta un ritual bine înrădăcinat,

- să mai călătoresc cu trenul – lucru care mie îmi place fooooarte mult,

- să merg la bazin şi poate … să ma apuc să învăţ şi să înnot, nu doar gym,

- să merg mai des în natură: parc, deal, munte, mare,

- să ascult mult mai des muzica ce-mi este dragă …

Şi mă opresc aici, dar am să consider această listă, o listă deschisă şi chiar invit pe oricine să mai adauge lucruri faine, pe care eu poate le-am uitat sau … cine ştie, poate lista mea chiar inspiră şi pe altcineva

Cam până într-o săptămână mă provoc (pe mine) să bifez, la modul serios, cel puţin 3 lucruri din my “to be done” list – iaca am şi botezat-o

Asta e o intrebare buna pentru mine. Incotro simt ca e timpul sa merg, cine mai vreau sa fiu, cine sunt deja?

photo credit: mjpeacecorps

Am crezut ca vreau sa fac anumite lucruri pentru ca vreau sa fie un “check” pe lista mea. Dar ciudat, lucrurile astea nici nu exista pe asa zisa mea lista pentru ca nu sunt ce imi doresc cel mai mult. Si de aceea probabil, nu merg si nu se intapla pentru ca nu sunt ale mele. Mi-am amintit ca eu nu sunt ca ceilalti, ca nu am acelasi drum cu o majoritate si ca ma bucur ca e asa. Ceea ce imi doresc e posibil sa fie deja cu ceva trepte mai incolo, sarind peste anumite etape, cum s-a intamplat si pana acum. Si chiar uitandu-ma putin in trecut, m-am distrat alaturi de oameni deosebiti, m-am descoperit si m-am gasit pe mine, multumita.

Ma gandesc ca as putea face atattea, dar nu ma apuc de nimic. Poate tocmai fiindca nu stiu ce vreau sau nu ma las sa stiu. Si e normal sa ma razgandesc din moment ce nu ascult ce vreau de fapt, ce ma face sa zambesc din snin si ce imi aduce bucurie. Prefer sa spun ca ar fi frumos si asta si cealalta, dar ce sunt eu cu adevarat?

In acest moment, ce imi doresc mult e sa plec oriunde, sa calatoresc, sa vad lucruri noi si sa fiu intr-un loc pe care l-am vazut doar in poze, oricare ar fi locul acela. Si nu m-am mai simtit demult asa… e o dorinta echilibrata, nu vreau cu orice pret si nu ma agat de aceasta idee, dar ma face sa visez si asta imi doresc acum. Nu am mai plecat de mult si cred ca as aprecia mai bine ce as intalni acum. Da, asta imi dorec si sunt atenta la ce se iveste in jurul meu pentru ca poate voi pleca. Nu vreau sa raman in vreo tara straina, vreau doar sa fiu eu cu mine intr-un avion fara a stii ce ma asteapta exact si sa ma minunez de tot ce descopar. Si la intoarcere sa vin mai impacata cu mine si cu anume ganduri si sa inceapa din nou, ceva frumos, asa cum a inceput cand m-am intors din ultima calatorie.

photo credit: Dru!

Am scris atat despre aceasta dorinta pe care o simt atat de aproape de sfletul meu ca nu as mai pleca de langa aceste ganduri. Asta ma face sa zambesc.

Mi-am dat seama ca e important pentru mine sa stiu ca ce imi doresc e ceea ce simt, ca sunt eu si nu cea au avut ceilalti sau isi doresc ei. Din cand in cand, ma mai pierd prin ideile celor din jur, dar imi revin in fire. Da, e mai usor sa iei o reteta de la cineva, sa preiei un vis daca nu te conformezi cu monotonia, dar asta nu ma implineste deloc. Probabil de aceea nu ma pot hotari; nu am umblat pe unde trebuie sau am incercat sa vad ceea ce nu exista de fapt pentru mine. Si ce nu merge, nu merge si daca eu nu simt, nu se va intampla nimic.

Am idei care merg ba intr-o parte, ba in alta, dar se pare ca acum ele merg doar intr-o directie in care sa poata deveni realitate. Si pentru ca nu stiu care e acea directie si nu e una din cele pe care zic eu ca le vad, am decis sa renunt.  Sa renunt la a mai cauta neincetat, bineinteles, nu definitiv si la tot. Las ca ceea ce caut sa ma gaseasca, nu ma mai gandesc atat de mult daca asta e ceea ce vreau sa fac. Sunt atenta sa vad ce sui mi se deschid pentru ca e posibil ca in incercarea mea de a deschide o usa, sa nu vad usa de langa mine care s-a deschis zgomotos ca sa ma trezeasca.

Sriu si vad aceste concluzii si sunt noi pentru mine, chiar se intampla lucruri in viata mea. Si nu credeam ca va fi asa prea curand. Am impresia in acelasi timp, ca se intampla ceva ce a mai avut loc odata, doar ca acum eu sunt altfel. Poate aceste cuvinte vor avea mai mult sens peste un timp decat au in acest moment.

Nu vreau sa mai fac ceva anume acum, sa imi propun atat de multe sau doar un lucru in mod particular. Vreau sa privesc cu curiozitate, entuziasm si surprindere placuta ce mi se intampla. Au ajuns sa imi placa mie surprizele? Uite ca s-a intamplat si asta

Tot observ ca lucrurile de care nu ma credeam in stare, ajung sa le fac si chiar sa imi doresc sa le duc la bun sfarsit. Sunt aspecte de  care ma temeam sau fata de care ma simteam nepregatita, dar care e posibil sa devina chiar un mod de a trai si un pas mai aproape de scopul meu.

Nici eu nu cunosc mai multe acum, dar voi afla si voi scrie atunci si pana voi ajunge la raspunsurile ce vor naste alte intrebari. Intre timp, am doar o rugaminte pentru mine: fii fericita!

Provocare: sa observ de fiecare data cand ceva e altfel decat de obicei si sa vad legatura dintre ce gandesc si ce mi se intampla.

In schimb de la un timp ma tot lovesc de diverse intamplari,  fapte care tin sa imi demonstreze ca… anumite lucruri se fac pana la o anumita
varsta:  nu ma pot angaja pe un post de analist resurse umane … entry – level,  pt ca am deja o anumita varsta.  E drept ca e si un picut de impediment financiar pentru ca I’m on my own, but anyway I am too old for entry-level.

Apoi nu ma mai pot hazarda sa accept orice job,  pentru ca … I am too old (cred ca nu imi place cum suna in romana) to do that - trebuie sa fiu un om responsabil, pentru ca nu mai stau la mama acasa si … nu ma intretine nimeni altcineva sa fac eu ce vreau.

Da de fapt cred ca asta este unicul aspect care ma deranjeaza – planul profesional si cred ca am inceput si eu sa cred ca pot face anumite lucruri doar pana la o anumita varsta.

In rest, nu cred ca exista o varsta limita pana la care te poti indragosti, nu cred ca va exista o varsta limita pana la care sa-mi intemeiez o familie (oricat de deformata ar fi ideea mea de familie, fata de … conceptul social actual), o varsta maxima sau minima la care sa imi iau o casa, sa plantez copacei, sa imi construiesc o biblioteca si nu cred ca exista o varsta minima la care poti capata seninatate, intelepciune sau o varsta minima la care sa iti asumi responsabilitati.

Asa ca … contraziceti-ma va rog, pentru ca imi doresc asta foarte mult;  iar eu trebuie sa gasesec pana data viitoare 1 “idee”, care sa imi dovedeasca si sa imi intareasca ideea contrarie: ca nu exista o limita de varsta pana la care sa pot face ceea ce vreau eu sa fac pe plan profesional.

Vis

Too much of thinking is nothing! Think less about it! Let it go!

Ar fi o idee sa plec mai devreme de la birou si sa merg in parc jumatate de ora, sa admir natura,sa stau pe o banca si sa citesc o carte.
Cand ajung acasa sa nu mai fug repede sa fac curatenie, gatit, etc ; sa fac o baie plina cu spuma si sa ascult o muzica relexanta.
Gandindu-ma la aceste lucruri, simt ca nu sunt fericita.
Ma uit la fete si ele scriu de zor si eu stau pe scaun, cu pixul si foaie in fata si imi trec diverse lucruri frumoase prin capsor, dar eu ma simt total nefericita.
Poate eu sunt de vina pentru aceasta nefericire; eu nu o las sa iasa la luminina.
Anul acesta m-am plimbat prin strainatate si prin tara si nu am stiut sa ma bucur de locurile minunate pe care le-am vazut.
Tare as vrea sa inteleg de unde vine aceasta nefericire, am nevoie de o introspectie profunda ; sa imi ingrijesc toate ranile, toate durerile,toate suferintele adunate in acesti ani, care au ajuns sa imi provoace aceasta nefericire.

Exercitiul pentru saptamana viitoare: sa fiu mai organizata acasa si sa adorm devreme, pentru ca somnul este necesar, nu trebuie pierdut pe facebook.

Unde ma grabesc?

Saptamana asta si inclusiv acum, ma simt bine, oarecum linistita si gasesc linistea asta de fiecare data cand ma opresc din orice activitate. Paradoxal insa, cand sunt implicata in diverse activitati, simt ca alerg prea mult. Unde ma grabesc de fapt?

photo credit: Matthew Stewart | Photographer

Ma trezesc dimineata si simt ca nu am timp. Imi vin idei in minte, am de facut si asta si cealalta, pe urma ajung acolo, apoi la facultate, mai am seara putin timp sa ies in oras, ajung acasa si apar altele de rezolvat.

Imi place ceea ce fac din ce in ce mai mult si cand vad ca lucruri se intampla si datorita mie, imi dau seama ca sunt unde imi doresc si unde e bine pentru mine. Si probabil am timp, numai ca gandul ca sunt prea multe de facut, ma face sa devin agitata si sa ma simt mereu grabita.

Cu toate astea, astfel de momente ma ajuta sa apreciez orice moment, in special cel de liniste. Astfel, cand scriu, zambesc; cand ma vad cu persoane dragi, prieteni vechi sau noi, ma bucur de clipele cu ei fiind prezenta si impacata; cand sunt cu familia, le povestesc cu entuziasm (ca uneori se si plictisesc la cate pot vorbi, vrute si nevrute) si imi place sa ii ascult, sa aflu cum mai sunt ei.

Deci, probabil, problema nu e lipsa timpului, ci agitatia mea din interior. Nu stiu de ce mi-ar fi teama pentru ca imi dau seama ca starea mea nu depinde de un sentiment, ci de atitudinea mea, de cum privesc lucrurile si primesc sentimentul.

Daca pana acum aveam intrebari, poate mai multe decat de obicei, acum e liniste. Din cand in cand ma intreb daca e ok asa. Orice as fi avut pana acum, nu eram multumita, dar oare ma cunsoc indeajuns de bine sa pot spune cine sunt si cum reactionez intr-o situatie sau alta?

M-am confruntat la sfarsitul verii cu o stare de neliniste, apropo de cine sunt si cine am fost. Stiam ca nu sunt trecutul meu, dar deciziile trecut m-au adus aici si acum, sunt altcineva; dar cine exact, nu puteam spune. Probabil ne definim si cream mereu. De aceea, dupa ce scriu aici sau oriunde altundeva, starea pe care am exprimat-o s-a transformat in altceva.

Astazi scriu si mai incet, nu ma grabesc pentru ca eu fata de mine nu ma mai grabesc, cel putin acum. Si chiar ma mir cum am reusit sa fac asta (sau poate doar cred ca am atins aceasta performanta). Cumva insa, exteriorul ma trage in alta directie si ce e nevoie sa fac acum e sa aduc ce se afla in mine si in jurul meu.

De multe ori, prefer sa ma fac mica si sa ascult, sa nu dau prea multe sugestii, sa nu par ca stiu prea multe pentru ca de vorbit teorie despre viata, poate oricine. Nu mai cred in a sfatui pe cei din jur pentru ca sunt deciziile fiecaruia, dar e important sa spunem si cand va veni momentul, cel care va vrea sa auda, va auzi.

Stiu ca nu pot schimba alte persoane si nici nu vreau asta si atunci ma intreb daca mai are rost sa imi spun perspectiva. Dar, nu se stie niciodata ce impact au vorbele noastre asupra altora si invers.

Simt ca am vorbit cam fara sens si fara sa spun ceva esential. Dar ce pot spune cand nu ma framanta nimic? Sa vorbesc de frumusete, de viata, de iubire? Asta se simt si se scriu abia cand s-au schimbat, cand modul in care le privim s-a modificat.

Oricum m-as simti, e ciudat pentru ca e altfel. As putea sa ma plang acum ca ceva nu merge, dar de data asta am decis ca nu mai pierd timpul astfel. Ma gandesc insa ca am nevoie ca lucrurile sa se aseze un pic mai mult, sa fiu eu multumita inca putin.

Poate ceea ce caut se afla unde nici nu ma astept. Poate haosul imi creeaza ordinea si garaba-linistea. In orice caz, imi dau seama ca importanti sunt oamenii. Adica am simtit asta dintotdeauna, ca ei sunt deosebiti, dar diferenta e ca acum i-am intalnit mai de aproape si am vazut ca ma pot  deschide fara sa am ceva de pierdut.

Si stiti ceva? Cred ca de la faptul ca am fost deschisa aici, ca am vorbit si am scris, am povestit, m-am eliberat treptat si gandurile care ma apasau, au scazut in intensitate. Si ce e diferit e ca nu imi pare rau si ma simt vie. Tristetea si melancolia sunt uneori legatura mea cu trairea, pentru ca desi nu se apropie de fericire sunt apropiate de simtire si daca nu simt, orice ar fi, nu simt ca traiesc si intervine un gol despre acre am mai vorbit.

Dar acum, mi-e de ajuns trairea din moment. Poate cand voi ajunge sa redactez, voi simti deja altfel, poate nu, voi vedea mai incolo.

Avbia in aceste randuri, spre sfarsit, simt ca am ce scrie. A fost nevoie sa ma indepartez de intrebare si sa spun (inca o data) ca nu am ce scrie si asa, ajung la ceva mai important pentru mine.

E o perioada in care vad ce primesc, fara a-mi mai dori eu ceva anume. Voi vedea daca imi place sau nu acest mod de a fi si ma voi schimba ca atare. Poate e din nou timp sa ascult, sa privesc toamna, sa visez si sa dansez cu soarele sau ploaia. Poate e timp pentru mine, pentru ceilalti, pentru zambet si un cadou special numit ‘iubire’. Cine stie oare? Eu cu siguranta nu am nici o idee, dar e bine asa

Provocare: sa imi dau seama in functie de situatie, cat de mult pot ajuta si sa imi dozez efortul epntru a realiza asta!