Toate acestea sunt vorbe. Auzite poate prea des, pentru unii devin clisee.

Pentru altii, poate mai inseamna ceva.

Iar eu vreau sa fiu dintre acei care vad in aceste vorbe o poveste. O poveste frumoasa despre noi, in care copilul intalneste adultul in spirit si in bucurie. Pentru ca a fi copil nu inseamna doar naivitate sau superficialitate, asa cum ar parea la o prima vedere. Copilul inseamna nuante. El surprinde mereu ca si o culoare indrazneata pe paleta. Se leaga de oameni si de obiecte din nevoia sporita de protectie. Copilul simte totul la scara marita si isi ofera sufletul mereu, se daruieste si daruieste doar din bucuria de a fi de folos. Si nu in ultimul rand, copilul se joaca.

Mi-am dat seama de curand ca eu apreciez copiii. Si ca totodata, simt nevoia tot mai pregnanta de a cauta in fiecare cotlon al sufletului meu, sa scotocesc cu grija pana scot la iveala copilul din mine. Si tot cautand, dau peste fragmente din el. Pentru ca seamana cu fericirea. Se compune si se des-compune din experiente si din trairi, pare ca iti sare in fata, insa in momentul in care ii simti consistenta, se scurge printre degete.

Mi-am dat seama ca eu gasesc copilul ascuns in momentele mele de entuziasm nebun, cand imi vine sa alerg si sa strig doar din nevoia de a da si altora din bucuria mea. Il gasesc in curiozitate. Imi place sa ma intreb si sa caut raspunsuri, imi plac provocarile. Il gasesc in momentele mele de libertate, cand scap de frica de ridicol, dar si atunci cand privesc in jur pentru un semn de aprobare. Copilul din mine isi scoate capul atunci cand ma atasez de oameni si de atmosfere, cand cred in oameni, chiar daca e uneori gratuit. Eu sunt joc si joaca, pentru ca ma iau la tranta cu viata doar de dragul competitiei.

Si pentru ca toate acestea trebuie sa poarte un nume, le numesc copilul launtric.Spre el imi intorc sufletul cand rutina si oboseala ma coplesesc. Din el imi trag radacinile sperantei ca totul trebuie sa se termine cu bine. Si cand ma intorc spre lumina, ochii incep sa-mi straluceasca. Imi mut atunci privirea din mine spre cei din jur, si, ca prin oglinda fermecata a lui C. Andersen, lumea apare altfel.E o lume incarcata creativ, spre care imi propun sa privesc atunci cand cad.

Am ajuns deja la concluzia că nu caut să fiu convins de către nimeni şi nu vreau să fiu un credincios, un om care crede în ceva fără a fi conectat cu realitatea. Vreau să experimentez, să cunosc, să simt, dar nici atunci când voi experimenta nu vreau să cred, şi nu vreau nici să mă îndoiesc. Vreau să las mintea să se ocupe de scris, de explicat şi de catalogat, iar partea ne-mentală să se ocupe cu trăirea. Viaţa se trăieşte cu simţurile, nu cu mintea.

Nu vreau şi nu aş putea să fiu nici un sceptic în sensul negativ, adică cineva care exclude din start orice fenomen aparent supranatural, pentru că abilităţile mele de analiză şi pătrundere nu mă mai lasă să exclud nimic ca fiind imposibil. Pot să înţeleg şi să accept teoretic orice model alternativ de realitate viabil, fie că este vorba de ideea realităţii subiective propusă de Steve Pavlina, fie că e vorba de concepţiile mai tradiţionale cum sunt cea din Budism, din Advaita Vedanta sau filozofia Zen. Oamenii de ştiinţă înşişi aduc deja în discuţie probleme tulburătoare precum natura timpului sau faptul că universul ar putea conţine nu 3, nu 4, ci – wait for it – 11 dimensiuni, aceasta fiind singura paradigmă care poate justifica teoria actuală acceptată de fizica modernă.

Prin urmare, cum fac, lăsând mintea să se ocupe de partea teoretică, cum fac să experimentez mai mult din ceea ce este nevăzut? Lucrul care mă apropie cel mai mult de această stare este meditaţia pasivă. După ce meditez întotdeauna simt lucrurile altfel, sunt mai puţin afectat de emoţii, uneori timp de zile în şir, şi mă simt mult mai bine în interior.

Apoi am început să aud la foarte mulţi vorbitori de pe HayHouseRadio faptul că suntem mereu călăuziţi şi păziţi de către forţe care ne vor binele – unii le numesc îngeri. O tipa coach spunea azi că motivul pentru care nu simţim graţia divină acţionând în viaţa noastră este că nu suntem destul de prezenţi. Deşi am început acum să dau mai multă atenţie lucrurilor cotidiene, sunt sigur că cea mai mare parte din viaţa mea am fost de-a dreptul absent. Nu aş fi putut să spun ce culoare avea uşa apartamentului meu sau cum arăta o persoană pe care de abia o întâlnisem.

Cand am cerut să mi se arate un semn, acesta a venit, printr-un text mov care spunea “Love is the answer”. Si trebuie sa recunosc ca iubirea este ceva de care m-am ascuns de cam multa vreme si poate a venit vremea sa o dau dar si sa o primesc.

Pentru că, dacă m-aş asculta aş reuşi să-mi amintesc faptul că mi-am propus acum ceva timp să fiu o persoană senină.  Si eram mai senină şi păşeam mai uşor şi vedeam vântul şi ascultam ploaia şi zâmbeam norilor şi acceptam gâdilatul soarelui, chicotind de bucurie

Acum îmi dau seama cât de fain era … aproape am uitat!

Şi acum m-am oprit …să ascult melodia Enyei … cât e de faină (merci Miri).  Aşa ar trebui să fac.

Dar nuuuu … eu o iau la galop şi mă grăbesc de parcă m-ar aştepta o linie de finish … şi chiar nu vreau să mă grăbesc spre  acel ” finish” :p

Şi în mersul ăsta alert rezolv unele lucruri, pe fugă şi nu mă bucur întotdeauna de ceea ce mi se oferă. Aş vrea să mă strig “dar opreşte-te măi fată o clipă şi ascultă:  auzi ce frumos şoptesc copacii de venirea primăverii? Şi ce dacă ninge puţin, dacă te uiţi în zare ai să-i zăreşti pletele bălaie – nu vrei să-i faci cu mâna Primăverii?”

Dacă m-aş asculta aş reuşi să port o discuţie cu Viaţa.  O văd că-mi zâmbeşte, dar nu reuşesc să o aud pentru că ma tot grăbesc.

Dar cel mai frumos gest al ei a fost  şi … chiar m-a surprins puţin, că a început să alerge dupa mine .  Foarte determinată şi tot alergând eu şi ea după mine, din când în când mă ajungea şi-mi strecura în mâini câte un lucru minunat. “Cât de drăguţ din partea ei” şi am început să-i zâmbesc larg şi să mă bucur ca un copil. Şi ştiţi ce? Ieri m-am oprit să-i multumesc şi astăzi iarăşi.

Dacă m-aş asculta … ar trebui să mă aşez,  să o ascult …  şi să-i spun cu braţele deschise ” SURPRINDE-MĂ PLĂCUT  ”

Asta ar trebui să fac:  să mă opresc mai des şi să merg cu braţele deschise, să mă bucur de tot.

Am descoperit cu surprindere că

• mulţi oameni resping ideea că poţi învăţa de la alţii cum să fii mai bun sau mai eficient
• unii oameni, deşi perfect raţionali şi de treabă în general, au o părăre foarte proastă şi chiar o atitudine agresivă faţă de tot ceea ce ţine de practici orientale, tehnici energetice sau meditative şi grupuri de dezvoltare personală
• mulţi nu te lasă nici măcar să termini o frază şi sar pe tine, imediat cum te aud vorbind despre ceva despre care ei au o vagă idee, de obicei paralelă, şi preferă să-ţi explice ei cum stă treaba de fapt sau să-ţi dea ca exemplu o persoană despre care au auzit ei că “şi-a distrus viaţa după ce a practicat X”
• unii oameni cred că meditaţia te face să atragi demoni şi forţe malefice care apoi te vor acapara

Dacă acestui fel de critici le pot răspunde uşor cu noile arme pe care le am la dispoziţie: cunoaşterea, toleranţa, logica şi încrederea, încep să descopăr eu însumi din ce în ce mai multe practici şi meserii noi, care până şi pe mine mă fac simt scepticismul punând stăpânire pe mine, înainte de a apleca o ureche mai atentă asupra lor. Nu ştiu cum aş putea apăra astfel de lucruri în faţa criticilor. Am aflat citindu-l pe Eliade care este filozofia multor tradiţii spirituale, şi pot să vorbesc dintr-un punct de vedere mai informat. Dar tot de la Eliade am aflat că nici un lucru supranatural, oricât de ciudat ar părea (ritualuri demonice, yoghini cu abilităţi ieşite din comun, şamani şi magicieni), nu sunt cu totul lipsite de adevăr şi am discutat cu oameni avizaţi care mi-au confirmat faptul că multe lucruri sunt cu adevărat posibilie. Am aflat apoi că mulţi experţi în dezvoltare personală au fenomene “psychic”, că mulţi experţi în NLP vorbesc despre lucruri spirituale în paralel cu tehnicile “mentale”, am aflat că există medici intuitivi cu studii aprofundate în neurologiei, că există terapii cu cristale, cu îngeri şi că Feng Shui-ul este o artă şi o ştiinţă tradiţională cu baze solide empirice. Cum fac să menţin contactul cu lumea asta atât de fascinantă a noilor terapii şi practici alternative în faţa scepticismului oamenilor care nu cred decât în ceea ce este “mainstream” şi recunoscut de comunitatea ştiinţifică dominantă?

Cred că şi dacă nu aş vrea să conving pe nimeni şi nu aş fi ataşat de rezultat, totuşi ar fi important să fac acest lucru, pentru că simt că aceasta este menirea mea şi poate, lucrul la care aş fi bun. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o inspiraţie pentru alţii. Cel puţin, aş vrea să mai spulber un pic scepticismul accentuat şi dăunător.

Poate această dorinţă se datorează şi faptului că eu am descoperit multe lucruri la sugestia binevenită a altcuiva, care a venit la mine şi mi-a spus “cartea asta te va ajuta să-ţi lărgeşti orizotul” sau cineva care a pus un videoclip pe un forum care m-a făcut să îmi schimb concepţia asupra întregii existenţe. Nu aş vrea ca nimeni să piardă ocazia de a afla ceva ce l-ar putea ajuta pe drumul său, doar pentru că eu am ezitat să vorbesc sau să “mă manifest” din cauza criticilor care m-au “asaltat” până acum.

Oare faptul că eu am descoperit lucrurile printr-o serie de coincidenţe sau întâlniri favorabile ce înseamnă? Că fiecare descoperă ceea ce are nevoie la momentul potrivit pentru el? Sau că eu ar trebui să încerc să creez momentul oportun şi pentru alţii, aşa cum alţii l-au creat pentru mine?

Am asteptat atat de mult aceasta calatorie, am simtit ca sunt atat de aproape si am ajuns sa fiu in sfarsit, eu. Sunt prezenta, acum si am renuntat sa mai detin controlul; sunt ceea ce simt si ma ascult. Imi iau timp si am rabdare sa privesc incotro mi se astern pasii.

A fost o calatorie frumoasa, iar cadoul oferit s-a dovedit a fi un pretext pentru ca eu sa ma pot cunoaste cu adevarat, sa ma pot linisti si sa ma gasesc pe mine. Sunt constienta acum de dansul meu, de viata asta in continua miscare si simt ca e OK… e ok ca dansez singura, e ok ca dansez cu ceilalti si printre ceilalti. Eu sunt aici si de aceea pot fi oriunde si pot dansa oricum. Am atata spatiu…in mine si in jur; este de ajuns sa il vad si sa il folosesc asa cum simt.

In aceasta caltorie mi-am pus semne de intrebare si am vazut cum anumite cuvinte au capatat un sens pentru mine, un sens pe care nu l-am interiorizat pana acum. Am vazut cum ma faceam mica atunci cand intalneam persoane care ma inspirau si preferam sa spun ‘lasa’. De ce? Pentru ca speram sa fiu si eu asa, erau lucruri care imi lipseau mie si pe care le cautam, nu era atunci timpul pentru ele. Ei bine, acum este timpul meu si aleg sa fiu prezenta si constienta.

M-am plimbat singura pe strazile frumoase din Viena si am zambit sincer si simplu pentru ca sunt libera. Folosesc prezentul pentru ca este ceva ce ma insoteste in continuare. Si calatoriile indepartate sau apropiate ma cheama din nou. Am rabdare si astept necunoscutul in  continuare pentru ca stiu ca momentele si clipele se vor asez perfect.

E liniste in mine si am nevoie inca de atata liniste si calm. Si nu le mai aman pentru un oarecare viitor, ci le las sa aiba loc acum, daca acum e timpul pentru ele.

E interesant cum inainte sa plec ma gandeam cum ar fi daca nu as mai fi, daca nu m-as mai intoarce de unde am plecat. Si intr-un mod ciudat, eu nu m-am intors, nu mai sunt cine am fost acum 10 zile, ci sunt in sfarsit, eu. Viata cu care eram obisnuita, nu o mai simt, ci aici, se intampla o noua viata cu mine.

Si in aceasta noua viata exista dans, muzica, sentimente, adiere, vant, liniste, acceptare. Inteleg ce nu am observat pana acum si ma inconjoara o magie care nu are logica, dar cine a spus ca ma mai intereseaza logica?

Poate una dintre lectiile cele mai frumoase constientizate, a fost faptul ca am cunoscut oameni noi, necunoscuti pana in acel moment. Oameni din toate colturile lumii, dar oameni de care nu pot spune ca m-am despartit cand am plecat. Pentru ca daca s-a intamplat sa ne intalnim o data, cu siguranta ne vom mai intalni… poate peste o zi, 6 luni, 10 ani sau peste o viata. Dar cu siguranta, ne vom mai intalni cumva, iar eu cred ca Viena ma va astepta din nou, in curand

Mulţi cred că de fapt cheia succesului este să fii şmecher, realist, versat, egoist şi “înfipt”. Deşi această cale poate să meargă pentru unii, eu cred că pe termen lung, calea “luminii” este cea mai eficientă. Mai ales dacă ideea de succes include şi fericirea ta cât şi fericirea celor din jur, cum e cazul meu. În acelaşi timp, cred că ete important să faci ceea ce-ţi inspiră pasiune pentru că altfel s-ar putea să îţi lipsească energia necesară. Dacă aş avea succes făcându-l pe altul să eşueze, nu aş putea considera acest lucru un succes, pentru că ar fi un succes numai dintr-u singur punct de vedere: al meu. Dar acesta ar fi un mod redus de a privi lumea, pentru că important este contribuţia fiecăruia la bunăstarea tuturor, deşi în sutiatii extreme, recunosc că aş putea uita cu uşurinţă acest lucru. Dar atâta timp cât am capul pe umeri trebuie să acţionez eficient şi asta înseamnă să acţionez astfel încât să produc cât mai multă valoare pentru cât mai mulţi oameni.

Având clar în minte ceea ce vreau să fac şi cum vreau să le îmbin: Tai Chi, training şi coaching, blogging şi alte chestii, rămâne doar să îmi depăşesc blocajele care mă împiedica să transform aceste dorinţe într-o realitate.

Care ar putea fi aceste blocaje?

1. Lipsa de încredere în faptul că alţii vor aprecia ceea ce fac eu, găsind munca mea valoroasă. Eu sunt sigur că am ceva de oferit, dar în adâncul meu nu simt deloc faptul că şi altcineva ar putea aprecia lucrurile astea. Mai ales că de fiecare dată când am încercat să ofer ceva, chair şi pe gratis, nimeni nu a fost interesat nici măcar de un “preview”. Sau aproape de fiecare dată.

2. Faptul că nu văd posibilitatea de a primi o sumă considerabilă de bani în schimbul unei activităţi pe care o fac cu plăcere. Vreau să îmi schimb această atitudine dar am impresia că numai având succes şi câştigând efectiv nişte bani pot să ajung să simt în permanenţă că banii sunt uşor de obţinut. Un fel de cerc vicios din care se iese lent, dar şi asta cred că se poate schimba.

3. Oare am vreo prejudecată faţă de ideea de a avea mulţi bani sau faţă de oamenii foarte bogaţi? Steve Pavlina spunea că relaţia ta cu oamenii cei mai bogaţi este exact relaţia ta cu ideea de bani în sine. De exemplu, dacă cineva crede că oamenii bogaţi sunt inaccesibili sau sunt doar la televizor, atunci va fi puţin probabil să devină el însuşi un om bogat. Sau dacă cineva crede că toţi oamenii bogaţi au devenit bogaţi furând sau înşelând pe alţii, atunci el nu va reuşi niciodată să ajungă bogat fără a fura, pentru că în mintea lui cele două aspecte sunt corelate. Dacă va vrea să fie cinstit, se va sabota singur şi nu îşi va permite să aibă succes. Întrucât eu nu vreau să devin şarlatan, trebuie să am grijă să nu fac astfel de asocieri şi să fiu deschis către ideea de a avea succes făcând lucruri frumoase şi cinstite.

În primul rând, categoric nu consider că oamenii bogaţi sunt şarlatani, dar cred că am impresia că în România, oamenii bogaţi sunt în general şarlatani. În afară, am văzut mult prea mulţi oameni dintre cei mai minunaţi şi mai autentici care au atins o situaţie financiară extraordinară şi abundena lor le permite să dea şi mai mult altora. Dar la noi, nu pot spune că sunt prieten cu foarte mulţi oameni bogaţi ca să văd ce fel de oameni sunt.

În al doilea rând, mă reţine şi faptul că nu cred că ar trebui să am mai mulţi bani ca alţii, şi de fiecare dată când văd oamenii străzii dormind în frig şi mizerie mi-e greu să procesez ceea ce se întâmplă chiar sub nasul nostru, şi mă întreb ce drept am eu să mă lăfăi într-un apartament de 2 camere şi să beneficiez de atâtea avantaje. Pe de altă parte, sunt sigur că, având foarte mult, aş putea şi eu la rândul meu să dau mai departe din ceea ce am, creând abundenţă şi pentru alţii. Aş putea de exemplu să îi învăţ cum voi fi ajuns eu de la situaţia mea actuală la abundenţa pe care o voi avea atunci.

4. Vârsta este de asemenea un factor care poate pune semne de întrebare. Cine ar vrea să apeleze la serviciile unui om de 22 de ani ca să îl înveţe pe el cum să îşi schimbe viaţa în bine? Ce om de 30, 40 de ani ar vrea să înveţe de la mine cum să trăiască mai eficient sau mai bine? Singurul lucru care îmi dă siguranţă aici este profesia de instructor de Tai Chi, pentru că acolo chiar este evident că cineva care stăpâneşte tehnica poate să înveţe pe cineva care este începător, indiferent de vârsta, şi chiar am avut satisfacţia de a primi câteva complimente în acest sens.

În concluzie, vreau să actionez in doua feluri principale: in primul rand sa ma perfectionez cat mai mult in toate domeniile în care vreau să profesez, pentru a compensa printr-un exces de zel lipsa “prestanţei” de mare trainer, autor sau alte chestii, iar în al doilea rând, să spun tuturor despre ceea ce fac cu încredere, pentru a atrage cât mai multe cunoştinţe şi oameni care au aceleaşi preocupări.

Iar acum expunând totul la rece (iar cei ce vor avea răbdare cu mine vor înţelege până la final unde vreau să ajung): totul are legătură cu combaterea sedentarismului şi cu activitatea fizică. Acum o săptămână sau două recunoşteam faţă de cineva că mi-am propus de mai multe ori să fac gimnastică acasă, dar că nu am reuşit niciodată să mă ţin de progrămelul propus şi ca urmare spuneam eu foarte convinsă că aşa ceva nu funcţionează în cazul meu.

Partea de acceptare a faptului că trebuie să faci mişcare acasa … e foarte OK, apoi partea de planificare a temei muzicale, alegerea muelodiilor, a exerciţiilor de încălzire, de solicitare a diverselor grupe de muşchi, a treptelor de efort gradat, cu o intensitate din ce în ce mai mare … TOTUL decurge excelent. Durează puţin până reuşesc să fac o primă dată. Apoi mai reuşesc sa fac, din ceea ce mi-am propus o a doua dată şi maxim-maxim a treia dată, apoi planul meu are o moarte nu lentă, ci sigură. Sau … poate când eram eu mai mititică, poate făceam de mai multe ori, dar de când ştiu să planific atât de frumos … nu execut la fel de frumos.

În schimb, dacă am vazut eu că acasă nu reuşesc să fac nimic, atunci m-am dus la o sală, unde am făcut aerobic. Mi-a trebuit ceva timp până am început, dar asta a fost o activitate pe care am făcut-o cu plăcere şi îmi respectam programul cu sfinţenie. Până m-am apucat de dărâmat sobe şi raşchetat pereţi şi m-am căptuşit cu o  inflamaţie grozavă a coloanei lombare şi … din păcate chiar şi tratată, nu am reuşit să o refac complet, ca urmare a trebuit să renunţ la aerobic.

Însă am descoperit aqua-gym, care are un ritm la fel de intens de desfăşurare şi este foarte solicitantă şi recunosc că de data aceasta am fost şi mai „eroică”, adică mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus singurică, fără prietene sau colege. Şi a fost fain, dar a venit vara, vacanţa şi apoi … sărbătorile de iarnă …

Un singur lucru am reuşit însă acasă şi anume regimul alimentar cât de cât echilibrat, de câţiva ani buni nu mai mănânc pâine, decât dacă este absolut necesar, în ultimul an am mai reuşit să mă echilibrez şi cu aportul de lichide (dacă nu agreez prea mult apa, mai ales iarna, atunci beau ceai şi am la serviciu o ceşcutăăăăăă de ceai …. 500 ml are sigur). Iar după sărbători, în timpul cărora nu am exagerat cu mâncatul, dar carnea şi dulcele predomina la orice masă aşa că am fost destul de încântată să trec pe lactate, fructe şi cereale şi să mai renunţ la dulciuri (care mă cam prinseseră, trebuie să recunosc … adica un ceva acolo, dupa masa de prânz şi de seară … am ajuns puţin dependentă). Acum să nu exagerăm, nu am renunţat la carne, dar cantităţile consumate au fost si sunt foarte mici. Cel mai greu mi-a fost şi încă îmi este să renunţ la prostioarele de ronţăit (dacă în seara asta nu m-aş atinge de bunătăţile din faţa noastra aş fi foarte mulţămită de mine  

În ceea ce priveşte partea de activitate fizică mi-am propus să merg din nou la bazin şi o voi face din februrie. Cât despre activitatea fizică … la domiciuliu … tare aş vrea să fac ceva. Tot aud o prietenă că foloseşte stepper-ul în fiecare zi, o alta că face câteva minute pe zi anumite exerciţii … şi atunci m-am gândit eu că ar trebui să mai încerc, dar poate mai bine m-ar ajuta un aparat ceva. Aşa mă gandeam eu să-mi iau o bicicletă, numai ca au început să curgă parerile şi opiniile … ca nu trebuie să fie mecanică, că e mai bine magnetică (sau invers, că nici nu mai ştiu), că trebuie neaparat să fie într-un fel, pâna când am eliminat ideea, pentru că pornisem de la o simplă idee şi ajunsesem la ditamai suma.

În schimb, tot discutând şi cercetând în stânga şi în dreapta cu diverse persoane, care au în casă diverse tipuri de „mobilier”, am aflat ca există un aparat mai ok şi destul de util. Ca urmare mi-am achiziţionat şi eu aparatul şi sper să imbin cele două activităţi (de tip casnic şi extra-casnic) cu mai mult succes de data aceasta.

Deocamdată începutul sună cam aşa: până săptămâna viitoare, câte 5 minute de utilizare a piesei de mobilier în fiecare zi, cu program complet de 20 de minute în weekend.

Se pare ca au inceput sa dea roade

Cum s-a intamplat asa?

Simplu.Am luat viata chiar cum este ea.

Asta fac mereu si ma bucur chiar eu

Ma simt minunat pentru ca iubesc si ma bucur fara de pacat

S-a pus intrebarea unui bilant

Nu cred ca e important  sa stau acum sa adun ceea ce am facut si sa incep sa spun!

Sunt foarte bucuroasa si ma bucur de fiecare clipa

Viata merita traita si privita pana in ultima clipa

Maine nu sti ce se va intampla ,   bine e sa  iei totul  asa

Simt acum sa fac mai multe si sa ma focusez pe lucruri placute’

Iubesc si traiesc si sincer vreau sa nu incetez

A fi copil

Si a ma sensibiliza la fiecare tril

Simt fluturi in stomac

Si iubirea la fiecare fir din cap…

Ce voi face anul asta:

-Cursuri de NLP si apoi coaching

-Cursuri de salsa

-Bloguletul meu cu poezii

Si ma voi bucura de iubire

Si imi voi urma calea spre fericire

Provocare: sa continui sa iert si sa iubesc ca acum

Răspunsul la întrebare este … evident: NU!

Soluţia: să fac ceva, să încep să mă bucur de ceea ce mă înconjoară, chiar mai mult.

Ok, nu voi fi chiar un novice sau începător, pentru că spre fericirea mea, de început, deja am început: să vorbesc şi să mă joc cu căţeluşii vecinilor de bloc, să mă ridic dimineaţa zâmbind pentru că soarele se juca deja pe nasul meu (dar astă vară, când reuşeam şi eu să mă trezesc mai devreme … acum dorm zdravăn fără să mă mai trezească el, năzdrăvanul de soare), să mă bucur de puii de vrăbiuţe şi câte şi mai câte.

Am stabilit că de început am început, acum ar trebui să mă gândesc sau mai degrabă să nu mă mai gandesc, ci să fac mai mult, … direct şi mai bine spus: să îmi acord răgazul necesar să o fac la modul serios. Şi atunci cel mai indicat ar fi să îmi fac o listă cu ceea ce se întâmplă în jurul meu – lucruri/evenimente, pe care eu aş vrea să le fac, la care aş vrea să particip, dar din varii motive nu o fac:

- să mă bucur de cireşul japonez din Grădina Botanică, pe care îl tot ratez de vreo 4 ani,

- să mă bucur de o seară de pictură cu prietena mea de suflet,

- să mă bucur mai des de o cafea aromată în compania fetelor (în ultima vreme am facut-o mai rar, deşi era unul dintre lucrurile pe care mi le reglasem cât de cât),

- să îmi acord mai mult timp pentru lecţiile de franceză,

- să citesc mai mult şi să mă uit mai puţin la televizor,

- să merg la operă, teatru sau balet o dată pe lună şi să îmi fac din asta un ritual bine înrădăcinat,

- să mai călătoresc cu trenul – lucru care mie îmi place fooooarte mult,

- să merg la bazin şi poate … să ma apuc să învăţ şi să înnot, nu doar gym,

- să merg mai des în natură: parc, deal, munte, mare,

- să ascult mult mai des muzica ce-mi este dragă …

Şi mă opresc aici, dar am să consider această listă, o listă deschisă şi chiar invit pe oricine să mai adauge lucruri faine, pe care eu poate le-am uitat sau … cine ştie, poate lista mea chiar inspiră şi pe altcineva

Cam până într-o săptămână mă provoc (pe mine) să bifez, la modul serios, cel puţin 3 lucruri din my “to be done” list – iaca am şi botezat-o