Toate acestea sunt vorbe. Auzite poate prea des, pentru unii devin clisee.

Pentru altii, poate mai inseamna ceva.

Iar eu vreau sa fiu dintre acei care vad in aceste vorbe o poveste. O poveste frumoasa despre noi, in care copilul intalneste adultul in spirit si in bucurie. Pentru ca a fi copil nu inseamna doar naivitate sau superficialitate, asa cum ar parea la o prima vedere. Copilul inseamna nuante. El surprinde mereu ca si o culoare indrazneata pe paleta. Se leaga de oameni si de obiecte din nevoia sporita de protectie. Copilul simte totul la scara marita si isi ofera sufletul mereu, se daruieste si daruieste doar din bucuria de a fi de folos. Si nu in ultimul rand, copilul se joaca.

Mi-am dat seama de curand ca eu apreciez copiii. Si ca totodata, simt nevoia tot mai pregnanta de a cauta in fiecare cotlon al sufletului meu, sa scotocesc cu grija pana scot la iveala copilul din mine. Si tot cautand, dau peste fragmente din el. Pentru ca seamana cu fericirea. Se compune si se des-compune din experiente si din trairi, pare ca iti sare in fata, insa in momentul in care ii simti consistenta, se scurge printre degete.

Mi-am dat seama ca eu gasesc copilul ascuns in momentele mele de entuziasm nebun, cand imi vine sa alerg si sa strig doar din nevoia de a da si altora din bucuria mea. Il gasesc in curiozitate. Imi place sa ma intreb si sa caut raspunsuri, imi plac provocarile. Il gasesc in momentele mele de libertate, cand scap de frica de ridicol, dar si atunci cand privesc in jur pentru un semn de aprobare. Copilul din mine isi scoate capul atunci cand ma atasez de oameni si de atmosfere, cand cred in oameni, chiar daca e uneori gratuit. Eu sunt joc si joaca, pentru ca ma iau la tranta cu viata doar de dragul competitiei.

Si pentru ca toate acestea trebuie sa poarte un nume, le numesc copilul launtric.Spre el imi intorc sufletul cand rutina si oboseala ma coplesesc. Din el imi trag radacinile sperantei ca totul trebuie sa se termine cu bine. Si cand ma intorc spre lumina, ochii incep sa-mi straluceasca. Imi mut atunci privirea din mine spre cei din jur, si, ca prin oglinda fermecata a lui C. Andersen, lumea apare altfel.E o lume incarcata creativ, spre care imi propun sa privesc atunci cand cad.

Eram intr-o discutie in contradictoriu in timpul careia am inceput sa imi analizez comportamentul.

Atunci am realizat ca nu il ascultam pe celalalt, ci eram doar concentrat pe a gandi urmatorul argument sau a-l combate pe al interlocutorului.

Si am inceput periodic sa ma observ in timpul conversatiilor si asta m-a facut sa realizez ca daca incepi sa asculti cu adevarat ce spune celalalt, atunci am un castig imens.

Astfel pe de o parte, remarc in fiecare zi lucruri interesante despre cei din jurul meu: unii au un comportament care ii fac sa se fereasca de probleme, altii au un comportament care ii fac sa se indrepte catre solutii.

Pe de alta parte, de foarte multe ori tocmai cei cu care vorbesc sunt sursa rezolvarii unor probleme pe care eu incerc de multe vreme sa le dau de cap.

Si cum am descoperit asta? Simplu, am inceput sa ascult vorbele lor mai cu atentie.
Si la un moment dat, o idee, un cuvant, o actiune m-a facut sa realizez ca aplica acel lucru propriilor mele situatii.

Si asta daca ma refer la probleme.
Partea mai interesanta, vine cand este vorba de oportunitati, de evolutie.

Am inceput sa invat mai mult din interactiunea cu ceilalti. Sa invat sa iau de la fiecare ce are mai bun, sa trec prin propriul filtru de gandire si sa il asimilez propriilor mele valori.

Pentru ca asta este cel mai important, sa fiu constient in aceasta comunicare, ca tot ceea ce aud, vad si observ sunt trecute prin propriul meu filtru de gandire.

Si am inceput sa imi pun in mod constant urmatoarele intrebari:
Ce pot eu sa invat din aceasta interactiune?
Ce poate persoana celalalta sa invete din aceasta interactiune?
Cum fac sa potentez interactiunea si comunicarea?

Provocarea mea este sa ascult mai mult decat vorbesc!