Curg ganduri si tristeti peste mine acum, reflectand la intrebarea asta si la raspunsurile pe care i le-am atribuit de-a lungul timpului. Am iertat. Pentru ca am simtit. Si nu de putine ori. Deseori pentru ca imi doream sa imi pastrez limpede imaginea de sine. Pentru ca iertarea aduce liniste si spulbera vinovatia, improspateaza constiinta.

Scriind, mi-am dat seama ca ar fi un pic nepotrivit sa incep sa insir randuri despre a ierta fara sa contextualizez natura acestei actiuni. Cred ca ar fi firesc sa incep prin a ma deschide si a rememora reversul tranzitivitatii verbului, sa scriu despre determinantul iertarii oferite cuiva, si anume despre a cere iertare. Nu am reusit si nici gasit o cale potrivita pentru a cere iertare pentru foarte mult timp. S-ar fi meritat sa fac acest gest marunt, dar ceva din mine nu ma lasa sa-l verbalizez. Motivele sunt multiple, ba pentru ca imi era o rusine teribila, ba pentru ca nu imi placea sa ma recunosc vinovata (desi in sinea mea stiam foarte bine, neavand nevoie sa imi fie detaliat si argumentat), ba din incapatanare, ba din satietatea rezultata in urma mustrarii, ba din cauza strangerii de inima in urma dezamagirii aduse. Pentru ca ambitia prinde deseori un contur negativ in ceea ce ma priveste. Pentru ca, desi convinsa de propria-mi greseala, foarte greu reusesc sa si recunosc acest lucru, sa-l ilustrez in cuvinte. Se simte din comportament, din smerenie, chiar si din privirea care inca se mai lupta, mentinand o anumita trufie si mandrie. Pentru ca vina atarna prea greu asupra-mi incat sa mai pot sa ma iert. Si cum sa cer iertare altcuiva, daca mie mie nu mi-am acordat-o?

Responsabilitatea implicata de iertare (inteleasa ca abilitatea de a raspunde) ma dobora. Si inca mai sunt situatii similare. Dar acum e alta etapa. Acum fac primii pasi inspre constientizare. Am vazut plinatatea sentimentului de a fi iertat – chiar fara a rosti in mod conventional, doua simple cuvinte, in semn de rugaminte – , iar asta m-a determinat si m-a impins sa raspund printr-un gest simetric, sa fac la fel, la randu-mi. Pornind de la un schelet mimetic al unei atitudini pe care o admiram, aceea de a ierta, am ajuns sa fac asta tot mai des. A inceput ca un lucru propus si inca dainuie, prinzand temator radacini. Ramane sa ma deschid si sa las viata sa ma invaluie cu bucatele de invatatura si maturitate.

M-a durut sa iert. Nu mai era o joaca de mult. Era zambetul meu acolo. Insa am iertat, facand-o pentru mine in primul rand. A dominat, recunosc, un grad grozav de egoism. Pentru ca a ierta inseamna pentru mine, sa ma eliberez de multa energie negativa si apasatoare. O iau de pe umerii mei si o rostogolesc, rostind “Te iert!”, pe sufletul celuilalt, celui gresit. De el depinde apoi de va sti sa fie iertat cu adevarat sau de ca ontinua sa care povara, sisific.

Le rostesc apasat aceste cuvinte acum. Pentru ca asa le simt si asa le dau mai departe. Pentru ca o rugaminte de iertare adresata mie ma atentioneaza si ma directioneaza catre constientizarea faptului ca sunt un factor decident pentru provocarea regasirii unei linisti ratacite. Atat a celui gresit, cat si a mea.

Faptele omenesti sunt ineluctabil legate de consecintele lor, iar acestea inrauresc situatii de care s-au facut raspunzatori autorii faptelor cu pricina. Constiinta noastra se intemeiaza si se sprijina pe ceea ce avem de gand sa facem, pe ceea ce planuim, pe ceea ce gandim si pe actiuni. De aici tasneste si intreg valul de regrete si suspine. Iertarea constituie locul unde nivelul fizic isi gaseste coordonare alaturi de cel moral. Iertarea, in opinia mea, asociaza libertatea omului si determinismul fata de constiinta, nutrind un inteles etic, iar nu fizic.

Am inceput sa merg saptamanal la biserica acum 19 ani. Catolic fiind, mergeam la biserica in fiecare saptamana si de multe ori chiar de doua trei ori pe saptamana. Iertarea pacatelor si a celor din jur, cum probabil multi dintre noi stim, este unul dintre lucrurile pe care se pune mare accent in biserica…fie ea Catolica, Ortodoxa, Protestanta sau chiar si alte religii.

Exista in timpul liturghiei un pasaj foarte interesant “am pacatuit….cu gandul, cuvantul, fapta si omisiunea…din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea”. Timp de vreo 13 ani, cat am mers eu frecvent la biserica, nu am regasit in mine semnificatia profunda a acestor cuvinte.

Anul trecut in decembrie, stand la un ceai la Vasiliada, care pe langa ceainarie este si o librarie religioasa (mentionez acest lucru pentru ca din acest punct de vedere consider ca exista o anumita forma de energii in acel loc) am avut insa o revelatie vis-a-vis de aceste cuvinte. Am simtit puterea lor in momentul in care le traim autentic. Am simtit cum daca le traiesc in viata mea, sunt curat…trup si suflet. Am inceput de atunci sa experimentez aceste cuvinte in viata mea. Am inceput de atunci sa ma deschid mult mai mult atat fata de mine cat si fata de cei din jur. Sunt trei tipuri de provocari peste care trebuie sa trec in calatoria spre a trai autentic aceste cuvinte in viata mea:

• constientizarea, mai ales cand este vorba despre omisiune sau gand
• asumarea responsablitatii pentru ceea ce gandesc, spun, fac, omit
• gasirea puterii de a face ceva, de a ma exprima verbal sau prin fapte concrete

Pot sa spun ca pornind de aici am descoperit si faptul ca puterea actului de a ma ierta in primul rand pe mine este de-a dreptul senzationala. Pana la acel punct nu constientizasem prea mult si aceasta dimensiune a iertarii ci mai mult pe care care tine de iertarea celorlalti. A ma ierta pe mine insami este primul pas si as putea spune ca, cu cat fac asta mai deschis, cu atat regasesc in mine si mai multa putere sa ii iert si pe cei din jurul meu.

Mesajul pentru mine este deci:

Fii prezent. Fii constient. Ai curaj sa te ierti pe tine si pe cei din jur.

“Partea cea mai nobila a ratiunii este impotriva furiei mele. Ea imi spune ca este lucru mai pretios sa ierti decat sa te razbuni”.

Wiliam Shakespeare

photo credit: Felipe Guerra

Sunt un mic omulet ce greseste, ce tinde catre perfectiunea iertarii.
Dar ce inseamna sa atingi perfectiunea iertarii?
Inseamna sa te ierti intai pe tine si sa lasi in urma trecutul, sa traiesti prezentul fara vina, sa alungi instinctul negru prin care simti ca faci puzzeluri cu nervii-nerezolvand nimic; sa parasesti insula pustie pentru o insula aglomerata de iubire, adunata pentru tine, pentru ganduri impartasite in scopul iertarii neclintite.
Nu te inchide in tine!! Nu tine supararea prizoniera in sufletul tau nelinistit! Deschide-te pentru a iesi din suferinta acumulata de tine sau de cel pe care il iubesti.
Da stiu. Adesea imi pun si eu intrebarile:
Dar de ce mi-a facut asta?
De ce mi-a inselat asteptarile?
De ce m-a dezamagit?
Atunci cand persoanele la care tinem cel mai mult ne dezamagesc, ne afundam intr.-o melancolie, intr-o angoasa totala sau partiala, poate chiar depresie.
Te simti nedreptatita, iar toata lumea ta se clatina, ca o cetate atacata de dusmani. Cum sa nu ai nici o reactie? Cum sa nu te inchizi, macar, fata de „agresor”?
De cele mai multe ori  ne creeam planuri de razbunare. O astfel de intruziune nu poate sa ramana asa; trebuie sa fac ceva!
De fapt nu vreau sa permit ca situatia sa se repete. Constat ca exista in mine si regretul ca aceasta situatie s-a produs. As vrea sa fie din nou ca inainte, si pentru a atinge acea armonie, as fi dispusa sa uit si sa iert. Dar nu pot chiar acum, trebuie sa las timpul sa imi stearga ranile!
Oare timpul vindeca? Sau doar eu pot face asta?
Sentimentul de indescriptibila usurare si fericire declansat din forul tau interior este sublim, insa numai in cazul in care alegi cu sinceritate sa ierti.
Suntem oameni, suntem diferiti, facem greseli, dar foarte important este sa invatam din acele greseli pentru a ne putea ierta aproapele.
De multe ori ne afundam in propriile noastre greseli, iar cand cel de langa noi comite o greseala asemanatoare, il acuzam in nestire exceland in cuvinte dureroase, mai tarziu regretate.
Nu constientizam greselile propriilor noastre actiuni asa de profund in comparatie cu cele traite-primite din partea altora.
Eu am trait dezamagirea de multe ori, ma asteptam ca ceilalti sa fie ca mine, sa aiba incredere in mine cum am eu in ei, sa comunice cu mine cum o fac eu cu ei, sa se destainuie in acelasi fel, sa fie devotati..dar oare de  ce nu se intampla asta?! Pentru ca suntem diferiti. Si de cele mai multe ori in asta consta farmecul vietii: suntem oameni diferiti ce gresim si invatam, prin iertare ne completam!
Am iertat nenumarat si de fiecare data sentimentul ma linistea; desi eu nu aveam nici o vina, ma afundam din ce in ce mai mult intr-o prapastie, nu mai eram om, nu mai iubeam viata si de fapt eu eram viata. Nu puteam sa alung lumina puternica ce imi invada intunericul intr-un razboi crunt, pe viata si pe moarte – rastignite in acea imaginatie deliranta provocata de sentimente negative.
Am decis sa pastrez lumina.
In concluzie cred ca trebuie sa mergem mai departe, trebuie sa eliminam blocajele emotionale ce ne impiedica sa vedem realitatea, frumosul, libertatea, iubirea..si toate astea le putem avea in continuare doar daca stim sa iertam.

Imi amintesc ca in copilarie refuzam sa spun „iarta-ma!”, desi imi dadeam seama ca am gresit. Imi era greu sa imi privesc in ochi bunicul si sa-i cer iertare; cred acum, ca eu cautam in ochii lui, iertare pentru mine.

„Sa ierti”, se plimba, de unde stau eu, pe acelasi drum cu „sa invat sa traiesc cu”. Pentru mine, a ierta nu este un obstacol pe care dupa ce l-ai trecut, te afunzi in acelasi echilibru echidistant. Pentru mine, a ierta, se confunda cu urmarirea cu un picior a liniei iertarii si, cu celalalt, pe cea a vietii.

Pot sa iert, stiu sa iert, dar, mai ales, vreau sa le ofer oamenilor cu care interactionez circumstante atenuante pentru a nu ajunge sa cred ca cineva mi-a gresit si are nevoie de iertarea mea. Este credinta care-mi fundamenteaza existenta ca trebuie sa inteleg ce a determinat un anumit comportament inainte de a-l judeca.

Cred ca oamenii nu vor sa fie rai, cred ca avem in noi lumina si ca unii dintre noi isi lasa neputintele sa se puna in fapt si altii decodifica acele materializari si cauta cereri de iertare.

Pentru mine, iertarea vine in momentul imediat verbalizarii sau expunerii „obiectului” care ar fi putut sa ma incarce, daca alegeam sa-l primesc in sfera mea. In acest moment identificat, ceva explodeaza in mine si apare parerea de rau ca nu am putut sa-l ajut pe cel care a dat nastere „obiectului”.

Incerc sa ma gandesc daca exista iertare in afara greselii, a vinovatiei atribuite sau intuite. Pana acum, nu, pentru ca iertarea vine ca indepartarea unui obiect care creeaza umbra asupra unui spatiu gol. Daca vedeti altfel, as fi tare bucuroasa sa citesc si eu altfel iertarea.

Despre iertarea cu care ii poti binecuvanta pe cei care ti-o cer, nu stiu cum as putea sa vorbesc. Cat este de important sa imbratisezi un trup, sa-i saruti fruntea si sa-i spui „Te-am iertat de dinainte sa te ierti tu. Nu mi-ai facut rau, pentru ca a fost lucrarea a ceea ce tu nu intelegi, inca, in tine.”

Iertare improvizata

Atunci cand un trup ii cere iertare trupului meu, este iertat de iertarea sa.

Pot eu sa iert? Bineinteles! (desi nu e nevoie). Sentimentul de iertare apare cand cineva a reusit sa ne raneasca in vreun mod iar noi am hotarat ca nu merita sa suferim in continuare, pastrand trairi intunecate. Iertand, ne eliberam pe noi insine in primul rand. Imbracam intr-o energie pozitiva tot ce a fost negativ si trecem mai departe. Oamenii nu sunt rai in esenta, chiar dimpotriva, sufletele noastre sunt pline de iubire si frumusete, uneori bine ascunse. Dar gresim, cadem, spunem cuvinte nepotrivite, nu ne gandim la consecinte si se intampla sa ranim fara sa ne dam seama. Cand nu iertam, devenim prizonierii trecutului, gandurile revin mereu si nu putem face loc noilor experiente. Stagnam si parca nu ne gasim calmul si echilibrul.

Ce rost are sa tinem minte suferinta ce ne-a fost provocata si sa o lasam sa ne macine prezentul? Fiecare face alegeri si e nevoie sa ne asumam responsabilitatea pentru ele. Pe cei din jur nu ii putem schimba dupa bunul plac si fie ii apreciem asa cum sunt (pentru ca au multe de oferit), fie ii lasam sa plece si sa isi gaseasca propriul drum chiar daca e departe de al nostru.

Eu nu am ce sa iert nimanui pentru ca stiu ca fiecare sut, e un pas inainte chiar si atunci cand suntem raniti. Si daca apreciem persoanele ce ne inconjoara stiind ca au ceva bun de oferit si le intelegem, nu avem ce ierta pentru ca nu putem fi raniti.

Daca e nevoie de vreo iertare, e cea pe care ne-o acordam noua, fara a ne judeca si fara a ne condamna sau invinovati pentru vreo clipa din trecut. Sa cerem iertare daca asta simtim dar sa ne acordam noua, prima mana de ajutor.

Ma uit din nou peste ce am scris acum si imi amintesc de ceva ce m-a inspirat mai devreme… daca ne vom pune fericirea, iubirea, libertatea, iertarea in mainile altor persoane, este posibil ca ele sa se sparga la un anumit moment. Dar daca le vom crea, elibera, simti, darui din interior, vor dura o eternitate!

Iarta daca ai ceva de iertat, iarta-te daca nu te-ai iertat pana acum si traieste aceste momente ca si cand ar fi tot ce ai… pentru ca asa si este!