Cum e legat de unde şi totul e legat de El.
Eu îmi găsesc liniştea în Dumnezeu.
Şi tu poţi face la fel.

photo credit: inf3ktion

Pt mine ea este liniste, el este liniste, ceea ce simt eu prin ei este liniste, ceea ce simt eu prin mine este liniste, spirit, relaxare, energie, pace sufleteasca, armonie.

Linistea o regasesc in VIATA, in iubire, in tot ce ma inconjoara, dar mai ales in picioruse, ele simt mangaierea relaxanta a  nisipului marii, ele imi aleg drumul catre infinitul zambetelor, ele ma poarta in adancurile nesfarsite ale sufletelor pereche, isi incolacesc degetelele de ale mamei, ale iubitului, ale mirosului de vis ce ma poarta in amintirea amintirilor de altadata: balansoarul mamei ce ma leagana scufundata in bratele ei calde, inconjurate de flori de camp parfumate intens dupa picurii recenti asternuti in urma ploii de vara de la tara; aburii mamaligii facute de bunica de altadata ce se intalnesc in acelasi loc cu bunela..bunela cea sprintena, plina de energie si viata ce ma linsitea doar privind-o in timp ce ma privea.

Ea, bunela, mama mamei a ramas in sufletul meu vesnic prezenta. Ea imi daruia cafeaua vietii oricand, imi invaluia sufletul cu povesti pline de iubire si ma linistea in liniste..abia astept sa ne reaintalnim in vis!

Ma bucur ca pot asculta muzica vietii ori de cate ori vreau eu, ma bucur ca pot simti iubirea celor din jur, ma bucur ca imi pot regasi linistea linistitoare a sufletului meu, caci e in mine, si doar in mine…

Maine incepe o noua aventura pentru picioruse blonde!
Abia astept! 

Exista un loc special in viata mea, un loc ce a devenit martorul intregului drum parcurs pana acum. Este spatiul in care am ras, am plans, m-am enervat, am tipat, am alergat, am crescut…

Acest loc se numeste simplu, dar vorbeste despre atatea lucruri: “la tara”. La tara este unde am crescut alaturi de ai mei bunici pe care ii iubesc atat de mult si carora le sunt profund recunoscatoare. In acest colt ma regasesc de fiecare data si imi aduce liniste, ma aduce pe mine, acasa. Desi este o parte din ce am fost, continua sa ma faca sa ma simt bine si eu insami pe deplin.

In fiecare an privesc cum vine primavara si apoi vara si mereu apar schimbari; trecutul se imbina cu prezentul in care ma gasesc acum si impreuna deschid o cale spre ceea ce urmeaza. Acolo simt linistea adevarata, sunt libera si chiar daca intrebarile, gandurile, ideile nu dispar, ele capata o alta forma si devin mai usoare pentru ca imi dau seama macar pentru cateva clipe, ce conteaza cu adevarat…

Nu stiu de ce pare atat de greu sa astern niste cuvinte simple despre un loc drag, dar se pare ca atata timp cat simt, emotia este mai puternica si mai plina de semnificatie decat cuvintele. Ma uit la ce am scris asta seara si nu sunt multumita. As vrea sa pot transmite viata cuvintelor pentru a impartasi si cu voi bucuria pe care o resimt cand merg desculta prin curte, cand ma trantesc in lanul cu trifoi si privesc in jur si vad vantul care freamata a viata si a simplitate.

Si in mijlocul acestora, as vrea sa vedeti un suflet linistit, liber si impacat, un suflet care nu a uitat de unde vine si cat de mult iubeste acest tot. As vrea sa ma vedeti pe mine, dincolo de limitele pe care mi le impun, dincolo de ‘de ce?’ si ‘dar daca…’ si dincolo de orice altceva in afara de momentul prezent.

‘La tara’ e un loc magic pentru mine, atat de magic incat ma transforma, ma intareste, ma consoleaza si ma face sa zambesc. E singurul loc in care vad mereu zambet, chiar si cand soarele se ascunde uneori dupa nori. Saptamana trecuta le-am multumit bunicilor… ei au crezut poate ca le-am spus ‘multumesc’ pentru acel sfarsit de saptamana frumos, dar eu le-am multumit pentru ceea ce sunt datorita lor, pentru dragostea si indrumarea lor, pentru incurajarea si mandria ca sunt nepoata lor. Am pus in acel cuvant din 3 silabe, aprecierea mea ca exista si ca au transformat acel ‘la tara’, in cel mai frumos loc.

Devin din ce in ce mai constienta de importanta oamenilor care mi-au fost si imi sunt aproape, de fapt de importanta fiecarei persoane pe care am intalnit-o vreodata. Si e un sentiment placut, dar nu e de ajuns. E ciudat, pentru ca cu cat descopar mai mult, cu cat ma bucur mai mult, cu atat apar ganduri care ma indeamna sa cred ca poate uit ceva si nu imi dau seama ce. Apare o neliniste careia aleg sa ii aman descifrarea, devenind doar un gand trecator care dispare atunci cand ajung acasa, acolo unde timpul a ramas acelasi, iar viata e in continuare simpla ca odata.

Ma invart printre ecouri momentan… legat de ceea ce am fost, de ceea ce sunt si de ceea ce urmeaza sa aleg. Poate ma gandesc prea mult, poate am uitat sa simt, poate am dat la o parte prea mult din mine tocmai cand am descoperit atat de multe. Nu mai vreau sfaturi, nici macar raspunsuri. Poate e nevoie doar de putina liniste si de timp pentru ca uneori “exista intrebari pe care ni le punem nu pentru a da un raspuns, ci pentru a auzi intrebarea.” (Octavian Paller)

împlinire. E confuzie între aceşti termeni sau e complementaritate?

Zbucium sufletesc e mereu. Şi nici nu se va stinge. Dar e înăbuşit de liniştea mea interioară. O linişte pe care mi-o culeg din momente de seninătate, de stabilitate.

Unde?
Linişte e într-o îmbrăţişare, într-un zâmbet dat mie, într-o privire, o îmbrăţişare. În necunoscut şi trăire. În încercarea de a (mă) desluşi. Liniştea mea şade în suflet-mi. Şi tot din suflete mi-o adun. Linişte e când sunt eu cu mine. Când îmi vorbesc şi când mă cert în mine, pe mine, cu mine. Linişte mai regăsesc în amintiri.În reuşite. În familie. În prieteni. În ochii lor şi iubirea ce o ghicesc şi întrezăresc în ei. În soare, în odihnă, în scriiitură.

Cum?
Privind oamenii, natura, tot ce ma înconjoară. Respirând viaţa lor toată. Liniştea nu înseamnă tăcere şi nici pasivitate.

O simt ca pe un aer primăvăratec. Ca pe o mască care acoperă alte atât de multe nelinişti. O căutare continuă. O altă persoană. Apropiată, care mă ştie pe de rost. Care mă însoţeşte mereu şi orişiunde şi care mă motivează să caut. Să mă caut. O căutare fericită.

Am simţit să mai pun şi un “Când?”
Când totul se leagă şi capătă coerenţă. Când nimic nu e doar întâmplător şi pot găsi sens. Când al meu corp se împacă cu mintea, iar balanţa nu mai înclină prea mult înspre favorizarea uneia dintre părţi. când totul valsează într.o armonie.

Din grandoarea împăcării cu mine îmi extrag liniştea. E linişte când e încredere. Ea mi-o garantează. E linişte din ce primesc şi iau. Din ce ofer şi mă ofer. Din felul în care o fac. Iar exteriorul rămâne exterior liniştii mele, nu mi-o poate pângări.

E linişte la mine-n suflet. Şi e cald.

Liniştea mã cautã când adorm în parfumul trupurilor cãrora le iubesc fluorescenţele. Liniştea îmi contureazã dimensiunea când adorm printre visele mamei, când îmi aprivoazeazã pielea ei dulce de copil care iubeşte drept, moale, ca un soare printre carlionţi de fetiţã dulce de iunie.

Cad peste linişti coline atunci când tu ştii cã suntem în acelaşi timp, uman, normal, strâmb, acelaşi şi ies pe deasupra liniştilor când mi se veştejesc genele, cu gesturi largi, de explicaţii şi înţelegeri de puncte de suspensie.

Mi-e linişte când ascult voci care îmi amendeazã amintirile şi ştiu cã mai am cea mai micã unitate temporalã mãsurabilã pânã în momentul în care îmi stârnesc furtuni; furtuni de ochi şi guri care aleargã peste pielea mea şi nu se întorc în locul lor, acelaşi loc al lor.

Mi-e linişte în toamna noastrã, în toamna lui Lorelei, a strugurilor care miros a fapte, în toamna pãmâtului aproape rece, în toamna concluziilor, când ştiu cã nu mã îndrept spre niciunde, când merg şi îmi cad degetele pe sub pãmânt.

Mi-e linişte în mine din tine şi în tine din tine. Mi-e linişte pentru cã vreau sã cred în prelungirile degetelor care ating copilãrii.
Nu pornesc în cãutãri. Îmi inhib instinctul de posedare. Nu instig ceea ce e în afara mea pentru cã scol trupurile din liniştile lor. Nu am dreptul de a percuta. Am, în schimb, responsabilitatea de a desena şi alte conturãri ale vieţii terestre.

Linişţea poate sã fie caldã, sã aibã moliciuni de turtã dulce, liniştea poate sã fie ea, când se trezeşte pe sub pielea mea şi îşi expandeazã trupul şi se îmbracã în mãnuşi din pielea noastrã. Liniştea e el, aşa cum respirã, fãra linii, aşa cum suge credinţe de pe umerii şi spatele meu.

Liniştea poate sã tacã, sã fie apropierea şi spargerea vieţii unui trup în roşu neidentificabil. Liniştea poate sã fie orele care trec şi duc într-un ţinut panist. Liniştea poate sã fie calea ingratã dintre douã nonculori care şi-au declarat lipsa de toleranţã. Liniştea poate sã aleagã sã  nu fie. Eu pot sã aleg sã nu fie linişte pentru cã liniştea nu e creatoare, e un punct care fibrileazã şi nu se stinge.

Provocare: Va fi bine!