Imi amintesc si acuma cu umor de noptile in care mama ma astepta pe holul apartamentului sau in curtea casei la bunici cand venem noapte din oras sau mai bine spus dimineata.
Imi aduc aminte aceste momente si zambesc acum cand am incep sa inteleg grija pe care un parinte o poarta copilului lui, cand inteleg destul de bine faptul ca intentiile fiecarui parinte este sa isi protejeze si sa isi creasca in cel mai bun mod posibil copiii.

Ii inteleg pe parintii mei cand faceau si fac eforturi pentru mine si pentru fratele meu in toate domeniile si noi le-am resimtit si le resimtim foarte putin. Dar stiu ca ei sunt dispusi sa sacrifice orice pentru noi. Este minunat acest sentiment cand stiu ca oricand pot sa ma bazez si sa vorbesc cu parintii mei.

photo credit: fabola

Chiar in ultima perioada vorbeam cu o amica ce mi-a spus ca parintii sunt cei la care mergi atunci cand ai pierdut ancorele si ai nevoie de un punct nou de sprijin ca sa reconstruiesti. Am simtit acest lucru atat de adevarat incat am avut un impuls de a-i suna si de a le spune ca stiu tot ceea ce fac pentru mine, pentru noi si ca apreciez foarte mult asta. Regret si acuma ca am lasat sa treaca acel moment fara sa duc la indeplinire acel gand. Insa ma bucur ca facusem déjà acest lucru cu cateva saptamani in urma ☺

M-am simtit extraordinar cand stiu ca tatal meu mi-a spus ceva extraordinar si anume ca singurul responsabil pentru fericirea mea sunt eu si ca ma sustine in tot ceea ce doresc sa fac.
M-am simtit extraordinar cand mama mea mi-a spus ca ea se bucura de orice decizie pe care o iau atata timp cat sunt eu fericit.
Si m-am simtit extraordinar cand am vorbit deschis cu ei, asa cum am evitat de multa vreme sa o fac si m-au ascultat, m-au inteles si mi-au spus ca ma sustin.

Si sunt fericit ca am avut ocazia sa le spun ca sunt o familie minunata, ca sunt mandru de felul in care m-au crescut, ca apreciez toate eforturile pe care le-au facut si ca ei sunt un model pentru familia pe care doresc sa o intemeiez si eu, ca vreau ca in familia mea sa existe aceeasi intelegere si acelasi respect si aceeasi caldura ca cea care exista intre ei dupa atata vreme si dupa atatea evenimente, bucurii si necazuri pe care le-au trecut impreuna.

Ei sunt pentru mine un exemplu despre cum parintii lupta pentru copii lor, despre cum ii educa si despre cum ii iubesc, despre armonie si intelegere.
Ei sunt un exemplu despre cum se intemeiaza o familie, despre cum se lupta pentru a o pastra, despre sacrificiile necesare pentru consolidarea familiei, despre iubirea copiilor.
Am mostenit de la fiecare dintre ei cate ceva, de la mama mea, pasiunea pentru logica, pentru matematica, iar de la tatal meu pasiunea pentru literatura. Fiecare dintre ei a avut un rol important in formarea mea, in eul care sunt astazi, in capacitatea mea de evolutie.

Le sunt recunoscator pentru asta, profund si adanc!
Ii iubesc foarte tare, ii respect si sunt mandru ca sunt parintii mei si ma simt special pentru ca sunt copilul lor!

Aceasta intrebare vine cam la o luna si ceva dupa ce am avut o mica cearta cu maica-mea, desigur despre bani, nu a fost ceva “grandios” ci doar o mica discutie in contradictoriu, defapt nici atat… Insa a fost indeajuns de mare totusi sa-mi dau seama prin ce trece ea acum.

Cred cu tarie ca pot impartasi alta experienta, una tragica, si foarte lunga. E pentru prima oara cand scriu aceste randuri… pentru alte persoane. Defapt mint le-am scris si pentru mine.

Pe 15.10.2007 era o zi normala de luni. Sambata si duminica a venit in vizita o matusa din Constanta, ne-am distrat, am vorbit, am depanat amintiri. Toata familia.

Sambata a fost un meci de fotbal, Romania cu Olanda as zice eu, insa nu mai tin minte exact, stiu ca parca totusi am batut… Ce e mai important in legatura cu meciul. este ca l-am urmarit cu tata, la o bere adusa de el si condimentata cu popcornul facut de mine. Urmaream meciul dar si vorbeam mult aleatori pe langa.

Imi povestea iar despre boxul ce-l facuse cand era tanar, cam de varsta mea, si mai ales despre noua lui pasiune, ce-i ocupa mult timp… Albinele!

Il ascultam doar pe jumatate, din curtozie, insa stiu ca tot meciul am vorbit depsre una sau alta, iar pe durata pauzei m-am repezit la calculator sa ma joc putin si / sau sa-mi citesc mailurile. Si acum imi mai rasuna-n gand cuvintele rostite de el “Nu mai sta asa ghebos, parca ai fi un mosneag”.

Duminica am fost la fotbal si apoi plecat de nebun, am stat maxim o ora in casa, de dimineata la 9 panaa doua zi la 3 dimineata. Aveam scoala luni dar nu-mi pasa.

Ba mai mult, luni am fost la scoala doar la o ora, apoi am venit acasa, am scos cainele pe afara, urma un drum la munca la mama sa iau ceva, dulce sigur si sa-mi dea o veste. Decat treburile ce trebuia sa le fac, imi planificam o partida de somn de voie! caci in acea noapte nu prea am putut dormi, am fost cam agitat, si eu si cainele ce dormea-n camera mea.

Ajungand la maica-mea dupa o discutie micuta, m-a intrebat daca tata a plecat la “tara” iar cand ajung acasa, sa ma uit pe la el prin camera, caci aseara avuse o criza, sa-i zicem de epilepsie (erau cauzate de altceva, doar ca simptomele semanau mult).

Intrebarea m-a lovit ca un fulger in moalele capului, nici pana acum nu stiu sa zic… DE CE?!

I-am raspuns insa pe moment a nu erau papucii la intrare, si nici haina in cuier. Vedeti voi el pleca dis de dimineata la Lespezi, unde avea stupii cu albine, aceia erau acum pasiunea lui de pensionar. Si dupa un weekend petrecut acasam trebuia sa vada ce s-a intamplat cu ei… corect?

Ajuns acasa decid sa intru in camera lui sa vad totusi… imping usa dar e blocata, incerc iar dar nimic… ma duc pe balcon sa vad daca se vede ceva, si observ ceva ciudat pe jos… Ma duc sa mai incerc odata, motivat fiind de ceea ce vazusem. Perseverenta daduse roade si puteam acum sa bag capul printre toc si usa, sa vad ce e acolo.

A fost socul ce l mai mare pe care l-am experimentat pana acum in viata, caci tata era cu, capul in podea, cu urechile mov….. Imbracat ca si cum ar fi vrut sa plece, si incaltat….

Am pus mana pe telefon sunand la mama, speriat fiind tot ce am putut sa zic a fost “cred ca tata a murit” .. credeam pe naiba, nu vroiam sa accept asta!

Mi-au trebuit 5 minute sa-mi fac curajul sa intru iar si sa ma conving de asta…

Ceea ce credeam acum se adeverise, iar eu ma simteam foarte prost pentru ca nu puteam sa vars o lacrima pentru moartea propiului tata! Am ajuns atunci, la stadiul de… cum sa nu plangi pentru taicatu ce ai esti nebun?

A urmat o zi in care am fost la un pas sa ma duc sa bat un preot, pentru ca vorbea la misto cu maica-mea, probabil uita in ce cartier stam. Apropo nici acum nu-l suport.

A urmat o zi in care am stat pana la 1 noaptea la capela, doar intr-o geaca de blug si un tricou pe sub, Zeko, cainele fiind perfect linistit pentru prima oara dupa ora 8 la bunica-mea ce nu statea departe de noi. Frate-miu s-a intors de la Braila, cu toate ca plecase duminica dimineata. Sora-mea ajunsese si ea cu avionul din Bucuresti, colegele de munca au facut un gest foarte frumos. Defapt restul e istorie.. Pot vorbi mult despre asta… prea mult.

Ce s-a intamplat totusi in cele 5 minute?! (pe ceas, caci mie mi s-au parut o eternitate) am vizualizat toate momentele cand nu m-am comportat frumos cu el…. cam am furat bani de la el (de pe card in ultima vreme) si minteam ca nu eu. Am vizulizat si retrait momentele in care ma plictisea cu povestile lui spuse pentru a mia oara, cand… si mai ales cand…

Acum il mai pot aprecia pe tata doar cand ma duc la cimitir sa aprind o lumanare, sau pe la biserici… De fiecare data cand is acasa trebuie sa fac asta, si o voi face mereu!

Acum realizez, ca nici cu mama nu ma comport asa cum ar trebui. Ar trebui sa-i arat recunostinta de mic prin invatatura, prin orele rezonabile la care intru in casa, prin prietenii exemplari pe care-i am….

Din pacate toate acestea le-am facut pe dos, si nu am reusit nici sa ma schimb, cu toate ca sunt constient ca i-am provocat multe amintiri neplacute, si i-am produs multe griji.

Ciudat e pentru prima oara cand povestesc atat de deschis despre asta….

Maine imi va sosi bicicleta in Bucuresti (adica a sosit ieri pe 13…). Bicicleta ce am fost anuntati ca am castigat-o la un concurs policolor, ghiciti cand?!

Luni 15.10.2007 asta era vestea ce mama avea sa mi-o aduca.

Bicicleta pe care tata m-a invatat sa o manuiesc, sa o calaresc. Bicicleta pe care am fost la Lespezi dupa moartea lui sa vad ce se intampla cu stupi.  Bicicleta ce mi-a adus multe amintiri placute, si sper ca imi va mai aduce si mai multe.

Realizez ca am comis poate cele mai mari pacate… cand vine vorba de parinti, defapt nu i-am lovit sau injurat niciodata si nici nu cred ca am tipat la ei. dar i-am “furat”, jignit, dezamagit, mai ales pe plan scolar. Niciodata nu am fost un elev, am fost doar un trantor ce era la o scoala, inca din 1-4 intarziam la ore, cu toate ca stateam la 5 minute de mers pe jos de scoala.

Sunt implinit totusi ca eram mandria lui tata, ce stia sa joace tenis de masa, fiul caruia i-a aparut un eseu intr-o carte de genul respectiv, fiul ce le avea cu, calculatoarele.

Sunt dezamagitca nu am jucat demult un tenis de masa, si acum realizez ca tot tata mi-a pus pentru prima oara paleta de tenis de masa in mana, cand eram mic si jucam pe mesele de beton din parcul aflat in fata casei bunicilor.

A avut o poveste interesanta pe care este datoria mea sa o duc mai departe. Sa o construiesc si sa o completez, consider cu tarie ca fiecare fiu trebuie sa-si depaseasca parinti.

Sunt multe de zis, cum ar fi faptul ca nu a baut deloc pana ce nu a fost jefuit de doua ori, odata lovit cu un par in ceafa pentru niste canadiene, si a doua oara jefuit si lasat 3 zile geroase de iarna legat pe un camp in apropierea grajdurilor (ma refer la spitalul de nebuni).

Acum insa tot ce conteaza este timpul ce-l pot petrece cu familia ramasa… si sa-i zic, cred ca pentru prima oara, lui mama ca o iubesc (apropo am facut asta in aceasi seara in care am scris aceste randuri).

Si sa-mi descopar adevaratul potential si adevaratele daruri ce le aveam din momentul ce am inceput aceasta calatorie bizara numita viata. Daruri si potential ce le am din momentul in care ei mi-au dat viata.

Asta este tema mea pe viata…

Am scris aceste randuri de minim 5 ori in trecut dar e singura data cand le va vedea si altcineva. Celalte scrieri au luat fortat calea cenusei.

Si sa fie clar un lucru, nu vreau mila nimanui, ba mai mult o voi considera o insulta. Si acum imi aduc aminte ca diriginta mea, mi-a zis ca o sa stau totdeauna in umbra acestui fapt.

Am scris aceste randuri tocmai ca sa te pto bucura de putinul timp pe care-l putem petrece alaturi de parinti si cei dragi. Zic putinul pentru ca fie ca vrem sa nu sa recunoastem, este putin. Putin pentru cate am vrea sa facem, destul pentru ceea ce putem face.

Sau poate crezi ca ai timp suficient de petrecut alaturi de cei dragi, si eu credeam la fel … defapt cateodata inca cred.

Important e ce faci, cu sificientul timp pe care-l ai, te gandesti doar sa abuzezi de el in scop propriu si sa-ti implinesti toate nebuniile sau prea des se intampla sa-l irosesti, relaxandu-te prea mult. Sau din putinul timp pe care-l ai sa daruiesti o mica parte si parintilor?!