Iar o astfel de atitudine ridica semne de intrebare spiritului, ma duce cat mai aproape de limite si imi ofera posibilitatea de a depasi orice situatie. Provocari. Pentru ca sunt pus in fata unor alegeri care pot avea un efect de domino. Felul in care accept alegerile pe care le fac are relevanta in ideea de curba ascendenta sau descendata a vietii mele. Asumare, responsabilitate, evolutie.

Un mod prin care vei reusi sa te deschizi este sa introduci elemente extraordinare in tot ce ti se pare ordinar / banal / comun, atat timp cat faci asta constientizand. Fa ceva indedit, diferit, intr-un prezent continuu.

Intreaba-te cat si ce ai riscat astazi si unde crezi ca te vor duce acestea, construieste-ti actiunile altfel decat de obicei si cauta sa iti raspunzi abia atunci cand simti ca instinctul si impulsul de moment te-au adus intr-un loc nou, langa oameni noi. Vor fi aceleasi / aceeasi, dar ii vei vedea si-i vei trai diferit. Mai plin, mai curat. Intreaba-te cat si ce ai invatat astazi si cat ai asezat in tine din toate astea. Cum te poti folosi de fiecare secunda pe care o traiesti, in asa fel incat sa bucuri de impliniri?

Cauta sa adaugi in tine lucruri si intamplari noi, in fiecare zi. Tu te cunosti cel mai bine, deci tu stii pasi pe care poti sa-i faci pentru a ajunge acolo cat mai des. O continuitate in actiuni si aceasta dorinta de cunoastere pot determina un comportament deschis.

Spuneam mai sus de acceptare – cred ca e primul pas pe care il poti face. Tu ce crezi? Te definesti ca un om deschis?

am impins fereastra la maxim… usa care dadea spre libertate era la capatul culoarului. trebuia sa ma tarasc de-a busilea, zdrelindu-mi coatele, prin gangul stramt care statea intre mine si EL. nu-l vedeam, dar ii simteam pasii pe coridorul ingust, dincolo de usa de fier. broboane de sudoare imi curgeau pe frunte. eram la capatul puterilor si totusi… ii vedeam silueta longilina. asta imi dadea curaj sa sper ca dincolo de usa, de fereastra, de momentul tensionat in care trebuia sa iau o decizie, lumina va fi suficient de puternica incat sa razbesc. nu am tinut cont de vocea interioara care striga: “nu poti! tu nu vezi ce distanta mare e si ce stramt e locul? cum sa treci pe un lemn suspendat la inaltime deasupra unui hau? o sa te prabusesti in gol! intoarce-te, n-auzi?” am respirat adanc si cu o sfortare supra-omeneasca am inceput urcusul. in spate se auzea lemnul scartaind pe ciment. era inclinat intr-o parte, intre fereastra si pragul usii, dar suficient de teapan incat sa nu cad. unghiul dintre cele doua ar fi dat ameteli oricarui acrobat, dar eu am spus: “cred!”, am tras aer in piept si am mers mai departe. urcusul meu era demn de un spectacol de circ, cu coatele sprijinite de pereti si picioarele sovaind pe parghia de lemn. dar era unica sansa de ajunge la capat.

imi aminteam franturi de conversatii… ore de veghe petrecute in celula capitonata cu gandul la EL… zambetul lui si bratele calde… suspinele mamei… vocea Esterei cand a tipat: “s-a sfarsit!” si momentul acela de groaza in care am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare si cerul se despica. dar am crezut ca pot si… iata-ma aici.

“tu nu vezi ca nu ai nicio sansa? chiar crezi ca-i pasa? au trecut 20 de ani. abandoneaza, ai mai mult de castigat daca ramai!” aveam toate motivele sa cred ca n-am sa reusesc. culoarul se stramta si usa parea mai mult decat oricand departe, grea si intunecoasa. dar am auzit din nou vocea acea blanda, pe care o stiam din copilarie, si mi-am imaginat cum va fi din nou in bratele lui. stiam ca nu ma poate vedea, dar ma simtea aproape. “tata, vin!” si cu o ultima sfotare, m-am apucat cu mainile de prag si am impins cu coatele balustrada balconului, ultima ramasita a existentei acestuia, care a picat cu zgomot asurzitor in timp ce eu impingeam usa. o lumina puternica a inundat culoarul de sus in jos si am vazut prin ea o mana intinsa. m-a tras cu putere in sus si am simtit cum inima imi bate din nou in ritmul cunoscut. “copilul meu, bine-ai venit acasa!”

m-am trezit intr-o casa cu pereti albi, inundata de soare, cu maci rosii ca sangele intr-o glastra albastra. camera mirosind a var si levantica imi parea cunoscuta. ca prin vis mi-am adus aminte de Nona, de Darius, Estera si Coral… mama si tata imi zambeau in prag. razboiul se sfarsise, eram in siguranta, nimic nu ma mai separa de ei. tata a intins mana, si-a deschis pumnul si mi-a zambit:

“e doar o buburuza, nu te teme…”

Deschidere 18 ani

am 18 ani. mi se spune adesea ca ar fi momentul sa hotarasc ce vreau sa fac in viata. mi-am calculat optiunile si am vazut doar… alb. un cer deschis, lumina pura… asa imi imaginam ca trebuie sa arate de decizia corecta: sa fie pura, perfecta, integra… evident, al doilea calcul mi-a revelat niste dungi violent in albul perfect al deciziei mele. dar m-am gandit ca nu e grav. “am viitorul inainte, gol si pot sa construiesc pe el ce vreau.” temelia e invizibila inca, dar stiu ca e acolo fiindca o pot atinge cu piciorul. sa pasim deci in necunoscut.

7 iulie. examen la filozofie. genunchii imi tremura usor cand vad ca ceasul se apropie de 10:00 si noi inca n-am intrat in sala. un soare neobisnuit de arzator pentru aceasta dimineata imi incalzeste spatele. stau pe caldaram cu genunchii la piept, cu bratele incolacite peste, incercand sa-i impiedic sa se miste. optiuni deschise, drumuri noi… vad clar inaintea mea o mare de vid. aud “va rugam sa poftiti in aula” si brusc nu ma mai tem. ca si cum nu mi-a fost rau cu doar o zi inainte, ca si cum Popper si Russel sunt bine intipariti in memoria mea, ca si cum “fie ce-o fi, viitorul meu e multiplu si se construieste acum”.

am trecut usor de primul subiect, insa la al doilea parca nu mai stiu daca hermeneutica lui Blaga se pupa cu existentialismul lui Sartre. incepand sa simt din nou acel nod in gat… “hai mah, concentreaza-te!” imi spun, batandu-ma imaginar pe umar. si parca deodata vad limpede in fata ochilor tot. si scriu, si scriu, si scriu… si nu ma mai opresc.

“5 minute!” o ultima privire pe foaia pe jumate alba, ultima pagina… pixul jos. “ce-a fost, a trecut…” si cu un zambet strengar in coltul buzei de sus, am inchis usa grea de mahon: “ca y est!”

Iti este bine asa?

Primul lucru care mi-a venit in minte cand am inceput sa ma gandesc la aceasta tema a fost "open minded". Imi aduc aminte ca prima data cand m-am intalnit cu acest cuvant a fost in AIESEC pe la sfarsitul anului 2000. Nu prea am inteles atunci ce inseamna

Acum, cand ma uit la acest "concept", imi dau seama ca este capacitatea de a accepta ceva ce nu neaparat inteleg. Consider ca ma pot numi o persoana deschisa daca pot accepta un comportament al altcuiva care este diferit de un comportament al meu.

Viata ne aduce in prim plan multe astfel de oportunitati. Le numesc oportunitati pentru ca in aceste contexte pot sa imi dovedesc mie ca am evoluat. Practic, deshiderea pentru mine este un criteriu obligatoriu pentru evolutie. Ca tot am scris si despre schimbare pe acest site acum vreo 5 saptamani, deschiderea este un pas premergator schimbarii. Inainte de a putea face orice schimbare, trebuie sa fiu deschis la noi posibilitati…si cel mai important este sa fie chiar posibiltati care difera de ceea ce am incercat pana acum si nu a functionat.

Stau acum si ma gandesc daca exista cumva si o limita a deschiderii. Cateodata ma intreb daca nu cumva fiind deschis mai la orice este nou, nu ajung cumva sa ma lipsesc de orice punct de stabilitate. Ma uit cateodata la viata mea de la o luna la alta – asta se intampla mai ales cand sunt intrebat "ce ai mai facut in ultima vreme?" – si imi dau seama cate lucruri s-au schimbat. Practic, am ajuns in acest moment la un nivel de deschidere incat viata mea se schimba zi de zi.

Oare exista deci, o limita pentru cat de deschis este bine sa fii? Eu ma simt bine asa cum sunt acum, dar ma intreb si eu

Tu cat de deschis(a) esti?

Iti este bine asa?

Mi se pare atat de minunat sa ai aceasta capacitate de a te deschide fata de alti oameni, sa spui tot ceea ce e interiorul tau, fie ca oamenilor le pasa fie ca nu le pasa.
Oricum e bine. Sa nu ascunzi lucrurile care nu trebuiesc ascunse.
Si ce nu trebuie ascuns? Stii tu prea bine.

Dar oare sunt eu deschis? Nu stiu… nu gasesc raspuns, dar caut… caut raspuns, caut raspunsuri.
Cu totii suntem in cautare nu-i asa? Cautam ceva anume… sau poate nu stim inca ce cautam, dar adevarul e ca in cea mai mare parte a vietii suntem intr-o cautare.

E bine sa fii deschis, sa iti spui visele oamenilor pentru ca asa poti avea prieteni, oameni care sa te ajute sa ti le implinesti.
Deseori am auzit zilele acestea ca 1+1=mult mai mult decat 2 … si tind sa cred ca e adevarat.
E minunat sa aduni oameni in jurul unui scop comun, sa faci o comunitate care schimba lucruri, aceasta sa poate intampla doar daca te deschizi si cei din jurul tau sesiseaza deschiderea ta si se deschid si ei la randul lor.

Uuups, la intrebarea de la inceput nu cred ca pot sa raspund, nu gasesc rostul inchiderii, e minunat sa ai usa inimii tale deschise!