Am asteptat atat de mult aceasta calatorie, am simtit ca sunt atat de aproape si am ajuns sa fiu in sfarsit, eu. Sunt prezenta, acum si am renuntat sa mai detin controlul; sunt ceea ce simt si ma ascult. Imi iau timp si am rabdare sa privesc incotro mi se astern pasii.

A fost o calatorie frumoasa, iar cadoul oferit s-a dovedit a fi un pretext pentru ca eu sa ma pot cunoaste cu adevarat, sa ma pot linisti si sa ma gasesc pe mine. Sunt constienta acum de dansul meu, de viata asta in continua miscare si simt ca e OK… e ok ca dansez singura, e ok ca dansez cu ceilalti si printre ceilalti. Eu sunt aici si de aceea pot fi oriunde si pot dansa oricum. Am atata spatiu…in mine si in jur; este de ajuns sa il vad si sa il folosesc asa cum simt.

In aceasta caltorie mi-am pus semne de intrebare si am vazut cum anumite cuvinte au capatat un sens pentru mine, un sens pe care nu l-am interiorizat pana acum. Am vazut cum ma faceam mica atunci cand intalneam persoane care ma inspirau si preferam sa spun ‘lasa’. De ce? Pentru ca speram sa fiu si eu asa, erau lucruri care imi lipseau mie si pe care le cautam, nu era atunci timpul pentru ele. Ei bine, acum este timpul meu si aleg sa fiu prezenta si constienta.

M-am plimbat singura pe strazile frumoase din Viena si am zambit sincer si simplu pentru ca sunt libera. Folosesc prezentul pentru ca este ceva ce ma insoteste in continuare. Si calatoriile indepartate sau apropiate ma cheama din nou. Am rabdare si astept necunoscutul in  continuare pentru ca stiu ca momentele si clipele se vor asez perfect.

E liniste in mine si am nevoie inca de atata liniste si calm. Si nu le mai aman pentru un oarecare viitor, ci le las sa aiba loc acum, daca acum e timpul pentru ele.

E interesant cum inainte sa plec ma gandeam cum ar fi daca nu as mai fi, daca nu m-as mai intoarce de unde am plecat. Si intr-un mod ciudat, eu nu m-am intors, nu mai sunt cine am fost acum 10 zile, ci sunt in sfarsit, eu. Viata cu care eram obisnuita, nu o mai simt, ci aici, se intampla o noua viata cu mine.

Si in aceasta noua viata exista dans, muzica, sentimente, adiere, vant, liniste, acceptare. Inteleg ce nu am observat pana acum si ma inconjoara o magie care nu are logica, dar cine a spus ca ma mai intereseaza logica?

Poate una dintre lectiile cele mai frumoase constientizate, a fost faptul ca am cunoscut oameni noi, necunoscuti pana in acel moment. Oameni din toate colturile lumii, dar oameni de care nu pot spune ca m-am despartit cand am plecat. Pentru ca daca s-a intamplat sa ne intalnim o data, cu siguranta ne vom mai intalni… poate peste o zi, 6 luni, 10 ani sau peste o viata. Dar cu siguranta, ne vom mai intalni cumva, iar eu cred ca Viena ma va astepta din nou, in curand

Asta e o intrebare buna pentru mine. Incotro simt ca e timpul sa merg, cine mai vreau sa fiu, cine sunt deja?

photo credit: mjpeacecorps

Am crezut ca vreau sa fac anumite lucruri pentru ca vreau sa fie un “check” pe lista mea. Dar ciudat, lucrurile astea nici nu exista pe asa zisa mea lista pentru ca nu sunt ce imi doresc cel mai mult. Si de aceea probabil, nu merg si nu se intapla pentru ca nu sunt ale mele. Mi-am amintit ca eu nu sunt ca ceilalti, ca nu am acelasi drum cu o majoritate si ca ma bucur ca e asa. Ceea ce imi doresc e posibil sa fie deja cu ceva trepte mai incolo, sarind peste anumite etape, cum s-a intamplat si pana acum. Si chiar uitandu-ma putin in trecut, m-am distrat alaturi de oameni deosebiti, m-am descoperit si m-am gasit pe mine, multumita.

Ma gandesc ca as putea face atattea, dar nu ma apuc de nimic. Poate tocmai fiindca nu stiu ce vreau sau nu ma las sa stiu. Si e normal sa ma razgandesc din moment ce nu ascult ce vreau de fapt, ce ma face sa zambesc din snin si ce imi aduce bucurie. Prefer sa spun ca ar fi frumos si asta si cealalta, dar ce sunt eu cu adevarat?

In acest moment, ce imi doresc mult e sa plec oriunde, sa calatoresc, sa vad lucruri noi si sa fiu intr-un loc pe care l-am vazut doar in poze, oricare ar fi locul acela. Si nu m-am mai simtit demult asa… e o dorinta echilibrata, nu vreau cu orice pret si nu ma agat de aceasta idee, dar ma face sa visez si asta imi doresc acum. Nu am mai plecat de mult si cred ca as aprecia mai bine ce as intalni acum. Da, asta imi dorec si sunt atenta la ce se iveste in jurul meu pentru ca poate voi pleca. Nu vreau sa raman in vreo tara straina, vreau doar sa fiu eu cu mine intr-un avion fara a stii ce ma asteapta exact si sa ma minunez de tot ce descopar. Si la intoarcere sa vin mai impacata cu mine si cu anume ganduri si sa inceapa din nou, ceva frumos, asa cum a inceput cand m-am intors din ultima calatorie.

photo credit: Dru!

Am scris atat despre aceasta dorinta pe care o simt atat de aproape de sfletul meu ca nu as mai pleca de langa aceste ganduri. Asta ma face sa zambesc.

Mi-am dat seama ca e important pentru mine sa stiu ca ce imi doresc e ceea ce simt, ca sunt eu si nu cea au avut ceilalti sau isi doresc ei. Din cand in cand, ma mai pierd prin ideile celor din jur, dar imi revin in fire. Da, e mai usor sa iei o reteta de la cineva, sa preiei un vis daca nu te conformezi cu monotonia, dar asta nu ma implineste deloc. Probabil de aceea nu ma pot hotari; nu am umblat pe unde trebuie sau am incercat sa vad ceea ce nu exista de fapt pentru mine. Si ce nu merge, nu merge si daca eu nu simt, nu se va intampla nimic.

Am idei care merg ba intr-o parte, ba in alta, dar se pare ca acum ele merg doar intr-o directie in care sa poata deveni realitate. Si pentru ca nu stiu care e acea directie si nu e una din cele pe care zic eu ca le vad, am decis sa renunt.  Sa renunt la a mai cauta neincetat, bineinteles, nu definitiv si la tot. Las ca ceea ce caut sa ma gaseasca, nu ma mai gandesc atat de mult daca asta e ceea ce vreau sa fac. Sunt atenta sa vad ce sui mi se deschid pentru ca e posibil ca in incercarea mea de a deschide o usa, sa nu vad usa de langa mine care s-a deschis zgomotos ca sa ma trezeasca.

Sriu si vad aceste concluzii si sunt noi pentru mine, chiar se intampla lucruri in viata mea. Si nu credeam ca va fi asa prea curand. Am impresia in acelasi timp, ca se intampla ceva ce a mai avut loc odata, doar ca acum eu sunt altfel. Poate aceste cuvinte vor avea mai mult sens peste un timp decat au in acest moment.

Nu vreau sa mai fac ceva anume acum, sa imi propun atat de multe sau doar un lucru in mod particular. Vreau sa privesc cu curiozitate, entuziasm si surprindere placuta ce mi se intampla. Au ajuns sa imi placa mie surprizele? Uite ca s-a intamplat si asta

Tot observ ca lucrurile de care nu ma credeam in stare, ajung sa le fac si chiar sa imi doresc sa le duc la bun sfarsit. Sunt aspecte de  care ma temeam sau fata de care ma simteam nepregatita, dar care e posibil sa devina chiar un mod de a trai si un pas mai aproape de scopul meu.

Nici eu nu cunosc mai multe acum, dar voi afla si voi scrie atunci si pana voi ajunge la raspunsurile ce vor naste alte intrebari. Intre timp, am doar o rugaminte pentru mine: fii fericita!

Provocare: sa observ de fiecare data cand ceva e altfel decat de obicei si sa vad legatura dintre ce gandesc si ce mi se intampla.

Am scris de 3 ori pana acum intrebarea si de fiecare data am intors pagina carnetelului in care scriu pentru ca primele cuvinte m-au nemultumit. S-a intamplat asa poate pentru ca nu credeam in totalitate ce spun, asa ca de data asta incep cu momentul de acum.

photo credit: piermario

Si incep prin a spune ca sper ca voi veni si de acum incolo la intalnirile Which Way si ca programul meu nu ma va incomoda sa fac asta. A devenit un oarecare punct de reper in perioada asta pentru miine pentru ca imi permite si ma ajuta sa-mi adun gandurile si sa observ unde sunt si incotro ma indrept deja.

Dar, descoperind acest aspect, ma intreb daca punctele de reper, cele stabile din viata mea, ma ajuta si nu-mi creeaza un atasament de care ma desprind cu greu. Raspunsul meu este nu, nu e asa; sunt libera sa aleg orice traiesc oricum si nu depind de un context, o intamplare, niste oameni, indiferent de situatia data. Cu toate ca nu depind de altceva, aleg sa ma bucur de contextul in care ma aflu, de intamplari, de oameni, de experiente si aleg sa le impartasesc.
Ma simt ciudat, ciudat de bine in aceste zile. Nu mai ratacesc, doar privesc si ma bucur. Ma gandeam mai devreme cate am de zis si nu stiu de unde sa incep… Ceva s-a aranjat in mine si in jurul meu si nu e doar o parere. Uneori, ma stimulez eu sa cad intr-o stare diferita, sa ma conving daca modul in care simt acum, nu e de fapt o iluzie. Dar nu, m-am regait sau m-am descoperit pentru prima data. As utea spune ca s-a intamplat peste noapte pentru ca nu stiu cum am ajuns aici. De ce este atat de important pentru mine? Pentru ca cea mai mare provocare de pana acum a fost sa stiu cine sunt eu, nu ideile altcuiva, sentimentele descrise de ceilelti si gandurile tuturor.

photo credit: The Starry Eyed

De fapt, toate acestea nu s-au intamplat dintr-o data, ci adunandu-se experienta cu experienta, gand cu gand, lectie cu lectie invatata. Inteleg de ce s-a intamplat totul in acest mod si cred ca progresul semnificativ a avut loc acum cateva saptamani cand mi-am dat seama de cel mai mare si frumos cadou pe care l-am primit pana acum prin intermediul unei experiente, cadou pe care nu l-am recunoscut ca atare.

De atunci, intr-o mare masura, m-am eliberat. Si dupa acea plimbare in parc cu mine insami, ceva frumos s-a intamplat: mi-am gasit locul, gasindu-ma pe mine. Nu stiu cum sa explic mai bine, dar ma simt bine. Vad cum lucrurile se misca si vad legaturile dintre toate lucrurile.

Ma bucur asa tare ca am invatat atat, atat de multe si poate cel mai important e sa stiu ca nu trebuie sa renunt la ceva pentru a avea altceva, cica de fapt, fiecare bucatica se completeaza cu cea care urmeaza. Totul isi are rostul bbine stabilit. Nici nu pot spune ca am renuntat la vreun vis; ceea ce s-a intamplat a fost ca visurile mele au crescut odata cu mine, s-au imbogatit.

Ceea ce am fost nu e ascuns undeva intr-o cutie, ci ma defineste, imi arata unde ma aflu acum si asa e cel mai bine. Nu mai simt ca imi lipseste ceva, desi am clipe in care imi doresc un pic mai mult. Dar nu imi doresc cu neliniste si nerabdare, stiu ca vor veni la timpul lor, cand eu voi veni odata cu ele. Am ajuns la un echilibru pe care il cautam, tocmai cand nu ii acordam atentie.

Incerc sa exprim cat mai bine ce se intampla cu mine, cum ma schimb, dar nu prea reusesc. Cel mai bine e sa vedeti cand ma intalniti daca e ceva diferit la mine. Nu stiu daca se observa, dar eu simt asta si traiesc zi de zi.

photo credit: ingridtaylar

Intrebarea era daca traiesc la intamplare pentru ca mai demult aveam impresia ca nu am un scop clar. Cred ca scopul exista, dar inca nu ia forma cuvintelor si prefer sa actionez si sa fiu, decat sa vorbesc fara sa duc la capat nimic.

Ceva ce nu depinde de mine? Ce e intamplarea? Sau bucuria simplitatii? Cred ca traiesc intamplarea si nu la intamplare, traiesc pur si simplu si incep, incerc, actionez, ma opresc.

Din ceea ce am observat pana acum, nu timpul e problema lui, sau absenta lui, nu nerabdarea si neatentia la unele detalii, nu incapatanarea. Important e sa fiu implicata in ceea ce fac, atunci cand fac orice. Daca sunt la un training, sa fiu cu gandurile acolo; daca ma intalnesc cu vechi prieteni, sa ma bucur de timpul petrecut impreuna; daca are loc un curs, sa analizez informatia; daca ma plimb in parc, sa ascult zgomotul frunzelor, daca vad fericirea pe chipul celorlalti, sa zambesc si eu.

Viata e alcatuita din astfel de momente si multe, multe altele. Esential e sa fim implicati in orice am face. Asta este ceea ce admir la cei care m-au influentat pana acum,pasiunea cu care fac ei ceea ce fac si faptul ca sunt implicati in prezent, fara a omite momentul care urmeaza.

Un sinonim ar fi “autenticitate” si asta mi se intampla si mie. Cum? Acordandu-mi sanse si incredere. De ce? Pentru ca am invatat. Inca mai revin in unele locuri pe acelasi drum, inca unele experiente se invart in jurul acelorasi ganduri, dar treptat, se creeaza si o alta cale care ma va duce mai departe. Ceea ce nu reusim sa depasim, se intoarce, dar timp este destul.

Acum, ma simt bine si ma bucur ca s-a intamplat ceva care nu m-a trezit si nu m-a ajutat sa ma regasesc, ci doar s-a intamplat. Si nu intrebati ce anume este pentru ca habar n-am.

Provocari: – sa ma gandesc cum imi pot pastra entuzaismul si incredere indiferent de ce se intampla

 – sa ma distrez si sa fac chestii care imi plac: sa merg la teatru, cinema, sa dansez, sa rad, sa glumesc, sa ma joc cu copiii, sa fac mici ‘nebunii’ asa cum simt pe moment

Am stat si m-am gandit putin la tot ceea ce am scris pana acum. Mi-am dat sama ca am cazut intr-o capcana : desi am fost sincera si de cele mai multe ori am scris despre ceea ce ma framanta, m-am limitat fara sa constientizez. Am asteptat impresiile celorlalti, poate aprobari sau empatizare.

Pe langa asta, in viata de zi cu zi am ascultat mai mult decat de obicei sfaturile si indrumarile clor din jur; sfaturi si indrumari bune, cu intentii pozitive pentru mine, dar nu erau ale mele. Am inchis vocea mea si am zis sa ascult ce au ceilalti de zis ca poate au dreptate. Ideea nu e daca au dreptate sau nu, daca ceea ce gandesc ei se potriveste cu ceea ce caut eu ca raspuns. Important e sa ma ascult pe mine.

Nu imi place sa depind de nimeni si in momentele in care cineva insista (cu orice) si insista chiar si cu sfaturi bun, tind sa ma indepartez. Si nu rgret ca e asa pntru ca in asemena cazuri simt ca nu sunt u si am nevoie de distanta sa decid u si sa nu ma las influentata. Intr-un mod asmanator, si daca petrec prea mult timp doar intr-un mediu, la un moment dat, ma simt sufocata, simt ca priau preiau prea multe ganduri sau feluri de a fi, stari de la cei ce ma inconjoara. De aici, si nevoia mea de diversitate, de a face lucruri total opuse si de a intalni multi oameni.

Sunt momente si momente. Alte dati, simt nevoia d a sta mai mult intr-un loc, depinde. Dar de cele mai multe ori e nevoie sa ma dau un pas inapoi si sa respir, sa nu ma las trasa intr-o parte sau alta prea mult pentru ca eu de fapt, sunt la mijloc.

Asa, ajung la intrebarea de acum, la acel ceva care ma impiedica sa fac ce vreau. Extremele intre care oscilez in aceasta perioada sunt a actiona si a ma interesa sau a lasa lucrurile asa cum sunt. Stiu ca nimic nu va pica din cer, ca nu voi putea incepe ceva daca nu fac un pas, daca nu intreb si nu caut.

Aceste momente apar, dar la fel de repede incerc sa ‘ma linistesc’. Fac deja ceva, sunt ocupata, mai pot face si altceva? ‘Lasa, ca imi ajunge, poate nu e timpul’. Dar nu ma simt multumita, simt ca pot face mai mult, am timp, de ce sa il pierd? Si uite asa, ma apuca entuziasmul: sa predau la gradinita, sa mai fac alt proiect care sa ma ajute, sa profit de ocazii. Imi place ce fac acum, dar tocmai pentru ca obisnuindu-ma, fac lucrurile mai repede, incep sa am timp. Si cu siguranta pot face inca pe atat! Dar apoi, stau si ma gandesc… poate vreau si liniste, timp pentru mine si oamenii dragi.

Pentru ce sa alerg atat de mult daca la sfarsitul zilei tot aceia sunt oamenii la care tin, care imi sunt aproape si alaturi de care sunt eu ? Dar acum e vreme pentru a experimenta, a ma dezvolta, a cunoaste, a afla ce vreau de fapt, trecand prin propriile experiente si a ma distra. Stiu cat de bine e sa fii tanar, fara mari responsabilitati si griji… stiu, sunt libera si neconstransa. Atunci ce ma impiedica? Probabil gandul ca ar fi poate indicat sa fiu recunoscatoare pentru ce am; dar asta nu inseamna a ma multumi si a ramane la nivelul acesta.

Caut mereu ceva nou, ceva altfel si chiar ma bucur ca sunt asa…. si nehotarata si schimbatoare, chiar si retincenta la schimbarea brusca. Am un filtru dezvoltat si desi unele lucruri sunt in mod evident potrivite pentru mine, cand cineva mi le spune sau mi le repeta excesiv, nu imi place sa le asimilez, vreau ca eu sa ajung acolo pe baza experientei si a gandurilor mele, nu pentru ca mi-a spus cineva.  De aceea sunt reticenta uneori si nu reactionez intr-un mod deschis fata de cei care se baga in viata mea mai mult decat ar trebui si decat simt eu ca e in regula. Si am grija sa ma feresc din timp de astfel de persoane pentru ca le simt.

Cine ma cunoaste mai bine, stie ca ma deschid daca am incredere si increderea se construieste si se capata doar in timp. De aceea, in legatura cu orice, eu am nevoie de timp.

Cate s-au schimbat si cate au ramas la fel, nu ? Si cine ar fi crezut ca doar din cauza unor intamplari si a unor trairi si ganduri aleatorii ? Cumva, totul s-a simplificat si stiu ca voi ajunge sa lucruri de care nu credeam ca voi fi vreodata in stare.

Provocare: sa imi ascult gandurile.

Si ascultandu-le, mi-am dat seama de multe lucruri.

Unde ma grabesc?

Saptamana asta si inclusiv acum, ma simt bine, oarecum linistita si gasesc linistea asta de fiecare data cand ma opresc din orice activitate. Paradoxal insa, cand sunt implicata in diverse activitati, simt ca alerg prea mult. Unde ma grabesc de fapt?

photo credit: Matthew Stewart | Photographer

Ma trezesc dimineata si simt ca nu am timp. Imi vin idei in minte, am de facut si asta si cealalta, pe urma ajung acolo, apoi la facultate, mai am seara putin timp sa ies in oras, ajung acasa si apar altele de rezolvat.

Imi place ceea ce fac din ce in ce mai mult si cand vad ca lucruri se intampla si datorita mie, imi dau seama ca sunt unde imi doresc si unde e bine pentru mine. Si probabil am timp, numai ca gandul ca sunt prea multe de facut, ma face sa devin agitata si sa ma simt mereu grabita.

Cu toate astea, astfel de momente ma ajuta sa apreciez orice moment, in special cel de liniste. Astfel, cand scriu, zambesc; cand ma vad cu persoane dragi, prieteni vechi sau noi, ma bucur de clipele cu ei fiind prezenta si impacata; cand sunt cu familia, le povestesc cu entuziasm (ca uneori se si plictisesc la cate pot vorbi, vrute si nevrute) si imi place sa ii ascult, sa aflu cum mai sunt ei.

Deci, probabil, problema nu e lipsa timpului, ci agitatia mea din interior. Nu stiu de ce mi-ar fi teama pentru ca imi dau seama ca starea mea nu depinde de un sentiment, ci de atitudinea mea, de cum privesc lucrurile si primesc sentimentul.

Daca pana acum aveam intrebari, poate mai multe decat de obicei, acum e liniste. Din cand in cand ma intreb daca e ok asa. Orice as fi avut pana acum, nu eram multumita, dar oare ma cunsoc indeajuns de bine sa pot spune cine sunt si cum reactionez intr-o situatie sau alta?

M-am confruntat la sfarsitul verii cu o stare de neliniste, apropo de cine sunt si cine am fost. Stiam ca nu sunt trecutul meu, dar deciziile trecut m-au adus aici si acum, sunt altcineva; dar cine exact, nu puteam spune. Probabil ne definim si cream mereu. De aceea, dupa ce scriu aici sau oriunde altundeva, starea pe care am exprimat-o s-a transformat in altceva.

Astazi scriu si mai incet, nu ma grabesc pentru ca eu fata de mine nu ma mai grabesc, cel putin acum. Si chiar ma mir cum am reusit sa fac asta (sau poate doar cred ca am atins aceasta performanta). Cumva insa, exteriorul ma trage in alta directie si ce e nevoie sa fac acum e sa aduc ce se afla in mine si in jurul meu.

De multe ori, prefer sa ma fac mica si sa ascult, sa nu dau prea multe sugestii, sa nu par ca stiu prea multe pentru ca de vorbit teorie despre viata, poate oricine. Nu mai cred in a sfatui pe cei din jur pentru ca sunt deciziile fiecaruia, dar e important sa spunem si cand va veni momentul, cel care va vrea sa auda, va auzi.

Stiu ca nu pot schimba alte persoane si nici nu vreau asta si atunci ma intreb daca mai are rost sa imi spun perspectiva. Dar, nu se stie niciodata ce impact au vorbele noastre asupra altora si invers.

Simt ca am vorbit cam fara sens si fara sa spun ceva esential. Dar ce pot spune cand nu ma framanta nimic? Sa vorbesc de frumusete, de viata, de iubire? Asta se simt si se scriu abia cand s-au schimbat, cand modul in care le privim s-a modificat.

Oricum m-as simti, e ciudat pentru ca e altfel. As putea sa ma plang acum ca ceva nu merge, dar de data asta am decis ca nu mai pierd timpul astfel. Ma gandesc insa ca am nevoie ca lucrurile sa se aseze un pic mai mult, sa fiu eu multumita inca putin.

Poate ceea ce caut se afla unde nici nu ma astept. Poate haosul imi creeaza ordinea si garaba-linistea. In orice caz, imi dau seama ca importanti sunt oamenii. Adica am simtit asta dintotdeauna, ca ei sunt deosebiti, dar diferenta e ca acum i-am intalnit mai de aproape si am vazut ca ma pot  deschide fara sa am ceva de pierdut.

Si stiti ceva? Cred ca de la faptul ca am fost deschisa aici, ca am vorbit si am scris, am povestit, m-am eliberat treptat si gandurile care ma apasau, au scazut in intensitate. Si ce e diferit e ca nu imi pare rau si ma simt vie. Tristetea si melancolia sunt uneori legatura mea cu trairea, pentru ca desi nu se apropie de fericire sunt apropiate de simtire si daca nu simt, orice ar fi, nu simt ca traiesc si intervine un gol despre acre am mai vorbit.

Dar acum, mi-e de ajuns trairea din moment. Poate cand voi ajunge sa redactez, voi simti deja altfel, poate nu, voi vedea mai incolo.

Avbia in aceste randuri, spre sfarsit, simt ca am ce scrie. A fost nevoie sa ma indepartez de intrebare si sa spun (inca o data) ca nu am ce scrie si asa, ajung la ceva mai important pentru mine.

E o perioada in care vad ce primesc, fara a-mi mai dori eu ceva anume. Voi vedea daca imi place sau nu acest mod de a fi si ma voi schimba ca atare. Poate e din nou timp sa ascult, sa privesc toamna, sa visez si sa dansez cu soarele sau ploaia. Poate e timp pentru mine, pentru ceilalti, pentru zambet si un cadou special numit ‘iubire’. Cine stie oare? Eu cu siguranta nu am nici o idee, dar e bine asa

Provocare: sa imi dau seama in functie de situatie, cat de mult pot ajuta si sa imi dozez efortul epntru a realiza asta!

Mi-am schimbat intrebarile despre care vroiam sa scriu saptamana asta de doua ori si astazi am ales alta intrebare: constientizez tot ce este frumos in viata mea?

Chiar vorbeam inainte cu Carmen si ii spuneam ca observ la mine anumite progrese, anumite aspecte pe care le-am imbunatatit. Dar fiind atat de prinsa in agitatia din fiecare zi si in alte ganduri care nu-mi dau pace (inca) le-am trcut cu vederea. Altfel spus, m-am trecut cu vedrea pe mine si nu mi-am dat seama ca din multe puncte de vedere am evoluat si am ajuns unde mi-am dorit.

Acum, m-am linistit putin si prefer sa ma concentrez pe ceea ce e frumos in viata mea, pe ceea ce merita si ma face fericita. Daca ar fi sa raspund strict la intrebare, raspunsul ar fi “nu”, nu sunt constienta de frumosul ce ma inconjoara. Dar si cand observ, cand simt echilibrul si perfectiunea cu care se aseaza totul, ma simt aparte si ma simt eu, ca parte din intreg, dar un intreg la randul meu.

Vorbeam despre ceea ce am realizat in ultima vreme ca am imbunatatit la mine. M-am schimbat, dar imi dau seama ca e bine asa. Sunt mai deschisa si nu ma intereseaza ce impresie fac, nu ma canalizez pe parerea celorlalti despre mine si asta imi ofera libertatea sa ma manifest si sa ma comport cum ma simt mai bine.

Nu sunt atenta la altceva uneori decat la momentul de fata, cand sunt inconjurata de oameni, cand discut cu ei. Si nu a fost mereu asa. Acum, am ajuns insa unde imi doream si unde mi-am propus candva. Dar asa cum e normal, de aici vin alte provocari.

Am tendinta sa privesc atat de mult la legaturi, la experiente trecute prezente si poate ale viitorului, incat nu mai observ cine am devenit. Si intr-un fel imi doresc sa am anumite idei despre locul in care vreau sa ajung, despre urmatorul meu mod de a fi, in ce directie mai pot creste. Ceea ce ramane insa uneori, sunt ganduri care continua sa ma apese cand raman singura. Dar se vor aseza si ele, daca ma voi opri si eu putin.

Revenind la cine sunt eu acum si la pasii pe care i-am facut fara ca macar sa imi dau seama, ma bucur ca ma aflu aici. Asa cum sunt, chiar daca oscilez intre extreme, asa ma imaginam acum cativa ani: implicata, inconjurata de prieteni, mai increzatoare, privind partea plina a paharului in tot si mult mai deschisa. Cred ca ma vedeam si cu provocari si dificultati, dar cel mai important, ma vedeam regasita.

Cat de mult imi place acest cuvant si cat ma descrie: regasire. Asa ma simt, dupa atatea experiente. Nu mai exista un gol, pentru ca m-am gasit pe mine. Au fost oameni care m-au ajutat, care oameni care mi-au dat incredere si m-au apreciat, oameni care m-au vazut, oameni pe care i-am iubit si pe care ii iubesc, oameni de care m-am atasat si oameni la care am renuntat.

Au fost si copii care mi-au amintit de mine si de ceea ce imi place sa fac. Si cel putin, cu asta sunt impacata, ca sunt eu un pic mai mult si chiar daca sunt dezamagita sau nelinistita, stiu ca simt si a simti inseamna a trai. Nu mi-e frica atat de mult de suferinta, ci de un anume gol pe care l-am trait, nestiind cine sunt si daca pot simti ceva, orice.

photo credit: sarah_lincoln

Ma gandesc atat de rar la ce e frumos, parca din ce in ce mai rar si nu imi place. Ce bine mi-ar prinde sa spun pur si simplu : Ce frumos e azi! Ce frumosi suntem noi, oamenii! Ce frumoasa e aceasta clipa!  Ce frumos e ce va fi! Uneori sunt pe fuga si nu stiu cat imi va mai conveni acest mod de a-mi petrece ziua. Probabil, la un moment dat voi spune “stop” si voi incetini.

Urmatoarea mea provocare pe termen lung este sa iubesc si sa ma las iubita. Acesta e un pas autentic pe care vreau sa il fac si simt ca e timpul, cumva. Si imi dau seama de asta pentru ca e nevoie de un echilibru.

Daca pe plan profesional (desi l-as numi altfel, “experienta de viata”) ajung unde imi doresc si evoluez, invat, merg inainte, aplic, planul personal ramane in umbra. Si e interesant cum la un moment dat ajungem sa ne dorim si ceea ce credeam ca nu e asa de important.Timp e pentru tot, numai ca e nevoie sa trecem, sa trec prin anumite etape pentru a-mi da seama de ceea ce imi doresc cu adevarat.

Nu stiu daca sa mai vorbesc despre treapta pe care nu am reusit sa o depasesc inca. Poate acum mi-e mai clar putin.Imi dau seama ca dificultatea mea consta in a-mi lasa increderea in necunoscut, in a lasa viata sa aiba grija de mine. Eu vreau sa am grija de mine, dar se pare ca nu tot ce imidoresc e ce am nevoie si de aceea, atunci cand ceva anume se intampla sau din contra, nu se intampla, e totul spre binele meu.

Stiu ca lectiile pe care nu le invat se repeta si apoi urmeaza altele si stiu ca eu am ales sa fie asa. Numai ca uit; dar fara sa uit, nu mi-as mai aminti si sincer, acum nu vreau sa stiu totul, vreau doar sa traiesc frumos, dupa cum imi sopteste sufletul. Poate peste un timp, imi voi dori altceva, nu se stie.

E in continuare oarecum ciudat sa vorbesc despre tot ce imi trece prin minte, dar deja devin obisnuinta si daca eu sunt impacata cu mine si sunt sincera, restul nu mai conteaza. Eu-cea de alta data, nu as fi facut asta, dar iata ca eu-cea de azi, realizez mai mult decat mi-ampropus si asta ma bucura.

Incerc totodata sa nu cad in alta extremea, sa ma fortez sa fiu vesela, sa trag de mine. Nu e nevoie sa fac asta; e de ajuns sa fiu in armonie cu mine si sa accept ca vreau sa rad sau sa plang sau sa alerg sau sa ma plimb in liniste.

Provocari:

-    in momentele in care simt ca alerg prea repede, sa ma linistesc
-    sa imi acord intelegere si acceptare, indiferent de ceea ce fac

* daca o sa scriem tot ce gandim, posturile mele vor fi din ce in ce mai lungi si voi sari rapid de la un gand la altul

Nu intamplator mi-am pus intrebarea aceasta acum. Am invatat foarte multe de-a lungul timpului si fiecare experienta ar merita povestita pe scurt, macar pentru a-mi aminti eu, unde am fost si in ce loc am ajuns. Dar nu voi face asta, desi mi-ar prinde bine sa imi dau seama ca ma aflu exact unde mi-am propus cu ceva timp in urma.

Intrebarea mea insa, se leaga in mare parte de o experienta recenta, pe care nu am reusit sa o inteleg pana acum. Am trecut prin momente frumoase sau de neinteles, dar de fiecare data mi-am invatat lectia… fie ca a trebuit sa pierd pentru a castiga, sa pun punct pentru a incepe din nou, sa ma hotarasc categoric, sa ii accept pe ceilalti fara sa incerc sa ii schimb. Dar, acum simt ca sunt blocata aici. Nici nu stiu cum as putea descrie acest “aici” pentru ca nu (mai) e vorba de altcineva, ci doar de mine, de acceptare si rabdare. Am incercat sa spun ca de fapt, aceasta experienta, aceste ganduri mi s-au parut si nu au existat la o intensitate mare. Am spus apoi ca ce a fost nu se mai poate schimba si ca asa e trecutul, o alta experienta. Si m-am linistit parca putin pana in momentul in care am zis ca nu ma mai intereseaza, ca nu am simtit nimic si ca poate nu sunt eu in stare sa fac lucrurile sa mearga cumva si pentru sufletul meu. Azi mi s-a intamplat la fel.  Numai ca am constientizat ce mi se intampla…apare o neliniste si o indispozitie inexplicabila daca neg orice parte din ce am fost.

Dupa cum am spus, e vorba doar de mine si de puterea mea, de atentie pentru a invata ce am de invatat. Daca privesc la un trecut indepartat, incepe sa imi fie dor… de o zi, de un fel de a fi, de un mod de a simti. Daca privesc spre viitor, devin nelinistita – nu stiu ce ma asteapta si imi pot imagina orice, prea mult. Singurul lucru care ma linisteste e prezentul, clipa de fata, acest “acum”. Dar “acum” simbolizeaza trecutul care are locul lui si surpriza ce o rezerva clipa urmatoare.

Cand scriu aceste randuri, sunt melancolica… demult nu am mai fost asa si stiu ca tind sa ma pierd printre cuvinte. Dar asa sunt, incercand sa invat ce am de invatat. Poate e nevoie sa imi acord rabdare si timp. Am crezut ca am capatat rabdare, dar poate nu pe deplin. Si mi-e greu uneori pentru ca ma schimb repede, trec de la o stare la alta pe neasteptate, in mine e inca o furtuna, chiar daca exteriorul o acopera. Pentru ca pe moment dispare, dar mereu revine. Si simt ca nu pot inainta daca nu aflu. Intr-un fel, am renuntat sa mai caut, ma las putin dusa de val, dar nu e mereu de ajuns.

Mi s-a spus ca exista o diferenta intre ‘a vrea” si “a avea nevoie”. Si stiu ca pana acum asa a fost; ce mi s-a parut un capat de tara, m-a ajutat cel mai mult. Numai ca in situatia de fata nu stiu ce sa cred, nu pot nici macar sa imi deslusesc trairile sau poate nu le vreau deslusite.

Si cumva, vad ca oamenii din jurul meu, situatiile tind sa ma scoata din prea mult zbucium, chiar intamplator. Dar si cand mai apare o “coincidenta” de nu stiu ce sa cred, parca ma afund mai mult. Cred ca am ajuns sa nu mai stiu despre ce vorbesc. Asta am simtit ieri, zilele trecute si de ceva timp incoace.

Trebuie cumva sa constientizez ca nu pot face mereu ceva, ca nu totul depinde de mine(desi in mare masura totul depinde de noi insine) si ca acele lucruri pe care nu le pot programa, stabili, au propria lor vointa. Mi-a fost frica sa ajung aici de teama sa nu dispara tot ce am devenit si sa fiu cum eram mai demult. Nu regret nimic, nu spunca nu era bine, dar am crescut si nu vreau ca experientele prin care am trecut sa se piarda si sa nu mai fiu eu, cine pot fi.

“The life you are living is the dream of many”, scria intr-o statie de metrou. Eu stiu ca pot spune ca viata pe care o traiesc e in mare parte, visul meu, un vis ce l-am visat demult incat am uitat ca se indeplineste.  Nu e complet, dar daca ar fi, ar mai avea farmec?

Sunt lucruri pe care nu le inteleg si de aceea, o parte din mine vrea sa stie, pentru a merge mai departe. Dar se pare ca, cu cat caut raspunsurile, cu atat ele se indeparteaza de mine. Macar m-am trezit la timp pentru a privi toamna si aceste zile, fara a hoinari prin alte ganduri, fara scapare.

Experientele, zilele, orele ne schimba si ma schimba. Uneori e nevoie sa lasam, sa las lucrurile sa fie, dar asa, merg ele in vreo directie? Daca nu trasez directia, mai ajung undeva? Si nu ma refer la minte si la obiective, ci la suflet.

Nu vreau ca un vis sa fie inlocuit de alt vis, dar daca traiesc acum, in prezent, oare mai am ceva de oferit si de povestit?

Provocare :
1. – cea de saptamana trecuta
2.   – sa ajung la orice intalnire cu 5 minute mai devreme
3.   – sa imi rezerv cel putin o ora pe zi, doar pentru mine

Nu ma astept ca cineva sa inteleaga ceva din aceste randuri

Sincer, nu m-am gandit pana acum la o astfel de intrebare: ce drepturi am ca fiinta, ca om si ce indatoriri? Automat, cand ma gandesc la “drepturi”, imi vine in minte si cuvantul “indatorire”, dar nu neaparat in sensul strict, ci mai degraba legat de cine pot deveni eu, de ceea ce pot darui si nu am nici o scuza sa fiu mai prejos decat pot fi.

Nu ma gandesc adesea la drepturile mele, oricare ar fi ele, decat in momentul in care intervine ceva care le impiedica sa se manisfeste si stfel, ma impiedica si pe mine sa fiu cine vreau, asa cum simt. Cred ca cel mai mult ma afecteaza lipsa de libertate, constrangerile, compromisurile de acum pentru un “mai tarziu”, sau doar ideea acestora. Cred cu tarie ca noi suntem facuti pentru a fi liberi si numai asa putem fi fericiti, putem gasi ce cautam, putem avea incredere pentru a incepe ceva nou.. Si totusi, e ciudat…. Pentru ca adevarat libertate nu o gasesc in exterior, nici macar in ceea ce fac sau in actiunile celorlalti, ci doar in limitele pe care le dau la o parte, in barierele pe care le indepartez, incetul cu incetul. Libertatea este pentru mine o stare si nu stiu daca pot numi ceva anume un drept, pentru ca drepturile se pot lua si da, pe cand ceea ce traim noi in interior e limitat doar de noi insine.

Cine stabileste drepturile mele ca fiinta? Unii dintre noi nu vor drepturi, nu vor libertate, nu vor responsabilitate; e mai simplu sa stai in umbra cuiva fara a lua hotarari. E mai usor sa te plangi fara sa incerci solutii noi. Dar pe cat de usor pare a fi, pe atat de greu este sa gasesti o semnificatie profunda a ceea ce inseamna aceasta “fuga” de zi cu zi, pe care de altfel, o numim “viata”. Stiu ca gandurile mele sunt incalcite acum si sar de la o idee la alta, dar asa ma simt si eu: nedeslusita. Ma gandesc la ceea ce pot face si la ceea ce imi aduce liniste cand ma intristez fara motiv (in aparenta)> Si poate am fost prea exigenta cu mine insami si am tins spre “perfectiune”, spre a fi eu multumita de mine. Pe cei din jur ii accept cu bucurie asa cum sunt, dar consider ca eu am mereu ceva de imbunatatit. Si asa e pana la urma, pentru ca daca nu ar fi astfel, nu as putea pune suflet in ceea ce imi doresc si realizez. Ciudat din nou… pentru ca vorbesc de suflet, dar tocmai asta simt ca imi lipseste oarecum in momentul de fata, o bucatica din sufletul meu. De ce? Nu stiu, poate am ratacit aceasta parte, am ales sa o las intr-un colt pana imi voi aminti inca o data.

Simt ca deja am spus prea multe idei, prea multa teorie si m-am saturat de filosofie si sfaturi, in special de cele venite din partea mea. Abia am coborat din lumea ideilor si teoriilor, in prezent, in “a trai” si iata ca si aici ma mai impiedic.

Si ce daca randurile acestea nu au sens? Pentru cine are trebui sa aiba? Poate nici pentru mine. Simteam zilele astea ca iar am inceput sa nu stiu cine sunt, ce vreau, ce pot fi, ce imi place sa fac. Si sa nu stiu cine sunt, e cel mai trist sentiment. Nu stiu daca voi ajunge vreodata sa stiu pe deplin, pentru ca pana acum am avut parte de suisuri si coborasuri care m-au apropiat sau indepartat de mine. Si nici nu e nevoie sa se intample ceva semnificativ in exterior pentru ca eu sa incep sa ma intreb si sa simt ca inaintez fara scop si cel mai probabil, fara un vis. Sa nu stii ce vrei e probabil una dintre cele mai grele stari; si poate nu e din cauza ca nu iti doresti nimic, ci pentru ca nu iti dai interesul si te ascunzi in spatele unor ganduri trecute. Voi mai reflecta asupra acestor idei si la modul in care am ajuns de la o intrebare, la cu totul alte idei.
Dar totul e un cerc, nu? Vorbim despre aspecte diferite, dar spunem aceleasi lucruri. Oricum am formula, ramanem tot noi, intortocheati sau simpli,atenti sau visatori, linistiti sau intr-o framantare continua. Si azi, sunt optimista inca o data. De ce? Pentru ca nu pot altfel in cele din urma si mi-e foarte bine asa.

Provocare: sa continui activitatea cu copiii pentru ca asta ma face fericita  !

Cum ma simt cand traiesc asa cum simt, cand zambesc si pur si simplu inteleg fara a gandi, doar traind? Nu pot descrie in cuvinte… stiu doar ca e liniste si calm, iubire, libertate, incredere, speranta, sprijin si oameni dragi. In acele momente imi traiesc viata pentru ca ma traiesc pe mine si arat asta. E ciudat sa spun ‘in acele momente’ pentru ca asta inseamna ca momentele in care viata mea e traita asa cum simt, sunt doar niste portiuni delimitate si nu reprezinta o traire continua. De fapt, viata mea este bazata pe alegeri, numai ca se intampla (alegem) sa traim asa cum simtim cu adevarat mai rar. Si poate e pacat ca renuntam la noi…

Inca exista un conflict intre ceea ce imi doresc eu, si drumul pe care se asteapta ceilalti sa il urmez. Nu vreau sa ma conformez si nu vreau ca viata mea sa fie OK. Vreau sa fie WOW (pentru mine, nu pentru altii)! Vreau sa ma bucur mereu si sa ma las surprinsa. Vreau sa fac tot ce simt ca ma reprezinta, sa plec unde ma duce gandul, sa descopar, sa sar cu parapanta, sa spun ce simt, sa ma bucur ca un copil, sa apreciez simplitatea si frumusetea; sa transform fiecare zi intr-un eveniment. Cel mai maret lucru pe care il putem face pentru noi insine este sa ne traim viata!

Pentru a-mi trai viata si a fi implinita, e nevoie sa ma ascult pe mine in legatura cu viata mea, sa imi dau sanse, sa imi fac curaj, sa incerc si sa pornesc. Am pornit de un timp pe drumul acesta, de 19 ani si ceva mai exact, si am ajuns la concluzia ca eu m-am nascut ‘om mare’. Eu nu m-am nascut cu zambetul pe buze, desi nu am avut motive sa nu zambesc cand eram mica, dar am invatat sa fac asta in timp. Eu am capatat zambet, pas cu pas, l-am redescoperit in mine si l-am recunoscut in jur. Asta am ales sa fac… am vrut probabil sa il simt cum se formeaza in mine si nu l-am luat de-a gata.

Si poate de aceea, simt ca imi traiesc din ce in ce mai mult viata! Aleg viata mea!

photo credit: sheldon0531

Exista un loc special in viata mea, un loc ce a devenit martorul intregului drum parcurs pana acum. Este spatiul in care am ras, am plans, m-am enervat, am tipat, am alergat, am crescut…

Acest loc se numeste simplu, dar vorbeste despre atatea lucruri: “la tara”. La tara este unde am crescut alaturi de ai mei bunici pe care ii iubesc atat de mult si carora le sunt profund recunoscatoare. In acest colt ma regasesc de fiecare data si imi aduce liniste, ma aduce pe mine, acasa. Desi este o parte din ce am fost, continua sa ma faca sa ma simt bine si eu insami pe deplin.

In fiecare an privesc cum vine primavara si apoi vara si mereu apar schimbari; trecutul se imbina cu prezentul in care ma gasesc acum si impreuna deschid o cale spre ceea ce urmeaza. Acolo simt linistea adevarata, sunt libera si chiar daca intrebarile, gandurile, ideile nu dispar, ele capata o alta forma si devin mai usoare pentru ca imi dau seama macar pentru cateva clipe, ce conteaza cu adevarat…

Nu stiu de ce pare atat de greu sa astern niste cuvinte simple despre un loc drag, dar se pare ca atata timp cat simt, emotia este mai puternica si mai plina de semnificatie decat cuvintele. Ma uit la ce am scris asta seara si nu sunt multumita. As vrea sa pot transmite viata cuvintelor pentru a impartasi si cu voi bucuria pe care o resimt cand merg desculta prin curte, cand ma trantesc in lanul cu trifoi si privesc in jur si vad vantul care freamata a viata si a simplitate.

Si in mijlocul acestora, as vrea sa vedeti un suflet linistit, liber si impacat, un suflet care nu a uitat de unde vine si cat de mult iubeste acest tot. As vrea sa ma vedeti pe mine, dincolo de limitele pe care mi le impun, dincolo de ‘de ce?’ si ‘dar daca…’ si dincolo de orice altceva in afara de momentul prezent.

‘La tara’ e un loc magic pentru mine, atat de magic incat ma transforma, ma intareste, ma consoleaza si ma face sa zambesc. E singurul loc in care vad mereu zambet, chiar si cand soarele se ascunde uneori dupa nori. Saptamana trecuta le-am multumit bunicilor… ei au crezut poate ca le-am spus ‘multumesc’ pentru acel sfarsit de saptamana frumos, dar eu le-am multumit pentru ceea ce sunt datorita lor, pentru dragostea si indrumarea lor, pentru incurajarea si mandria ca sunt nepoata lor. Am pus in acel cuvant din 3 silabe, aprecierea mea ca exista si ca au transformat acel ‘la tara’, in cel mai frumos loc.

Devin din ce in ce mai constienta de importanta oamenilor care mi-au fost si imi sunt aproape, de fapt de importanta fiecarei persoane pe care am intalnit-o vreodata. Si e un sentiment placut, dar nu e de ajuns. E ciudat, pentru ca cu cat descopar mai mult, cu cat ma bucur mai mult, cu atat apar ganduri care ma indeamna sa cred ca poate uit ceva si nu imi dau seama ce. Apare o neliniste careia aleg sa ii aman descifrarea, devenind doar un gand trecator care dispare atunci cand ajung acasa, acolo unde timpul a ramas acelasi, iar viata e in continuare simpla ca odata.

Ma invart printre ecouri momentan… legat de ceea ce am fost, de ceea ce sunt si de ceea ce urmeaza sa aleg. Poate ma gandesc prea mult, poate am uitat sa simt, poate am dat la o parte prea mult din mine tocmai cand am descoperit atat de multe. Nu mai vreau sfaturi, nici macar raspunsuri. Poate e nevoie doar de putina liniste si de timp pentru ca uneori “exista intrebari pe care ni le punem nu pentru a da un raspuns, ci pentru a auzi intrebarea.” (Octavian Paller)