împlinire. E confuzie între aceşti termeni sau e complementaritate?

Zbucium sufletesc e mereu. Şi nici nu se va stinge. Dar e înăbuşit de liniştea mea interioară. O linişte pe care mi-o culeg din momente de seninătate, de stabilitate.

Unde?
Linişte e într-o îmbrăţişare, într-un zâmbet dat mie, într-o privire, o îmbrăţişare. În necunoscut şi trăire. În încercarea de a (mă) desluşi. Liniştea mea şade în suflet-mi. Şi tot din suflete mi-o adun. Linişte e când sunt eu cu mine. Când îmi vorbesc şi când mă cert în mine, pe mine, cu mine. Linişte mai regăsesc în amintiri.În reuşite. În familie. În prieteni. În ochii lor şi iubirea ce o ghicesc şi întrezăresc în ei. În soare, în odihnă, în scriiitură.

Cum?
Privind oamenii, natura, tot ce ma înconjoară. Respirând viaţa lor toată. Liniştea nu înseamnă tăcere şi nici pasivitate.

O simt ca pe un aer primăvăratec. Ca pe o mască care acoperă alte atât de multe nelinişti. O căutare continuă. O altă persoană. Apropiată, care mă ştie pe de rost. Care mă însoţeşte mereu şi orişiunde şi care mă motivează să caut. Să mă caut. O căutare fericită.

Am simţit să mai pun şi un “Când?”
Când totul se leagă şi capătă coerenţă. Când nimic nu e doar întâmplător şi pot găsi sens. Când al meu corp se împacă cu mintea, iar balanţa nu mai înclină prea mult înspre favorizarea uneia dintre părţi. când totul valsează într.o armonie.

Din grandoarea împăcării cu mine îmi extrag liniştea. E linişte când e încredere. Ea mi-o garantează. E linişte din ce primesc şi iau. Din ce ofer şi mă ofer. Din felul în care o fac. Iar exteriorul rămâne exterior liniştii mele, nu mi-o poate pângări.

E linişte la mine-n suflet. Şi e cald.

Mi-am dorit prieteni, deschidere, priviri calde. Am crescut eu, cât şi ceilalţi, dar şi NOI, echipa. Prin experienţe trăite şi împărtăşite.
Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică? Ce aş face dacă aş renunţa la întrebări pentru a încerca să aflu răspunsuri prin ei, prin oameni? Aceste două sintagme le adună proiectul. Am învăţat să renunţ la a mai adăuga de fiecare dată “pentru mine; în concepţia mea etc.”, expresii care să accentueze şi mai mult nota persoanlă a articolelor. De ce aş mai face asta dacă oricum asta e esenţa proiectului, să scriu în primul rând pentru mine, iar apoi pentru voi, cei care mă citiţi?

Răspunsul meu la întrebarea de astă săptămână nu este unic, ci un cumul. Un drum aleg să fie Whichway în viaţa mea. O potecă, o etapă pe care să o traversez alături de oameni frumoşi şi plini, pe a cărei drum să mai pot afla câte o frântură din mine, din viaţă, din cei din jur. Fărâmă cu fărâmă. O pată de culoare, de linişte, de interiorizare şi problematizare, de conştientizare. Mi-a zburat gândul la o poezie a lui Octavian Paler pe care o îndrăgesc foarte mult, parte din răspunsul alegerilor mele e găsit acolo:

Lecţie inutilă de logică

Octavian Paler

“Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?”

Întrebarea nu mai e antonimul răspunsului, ea devine complicele cel mai aprig, apt să îmi susţină cu dârzenie propria-mi sensibilitate. Un abandon al raţiunii şi o îmbrăţişare a simţirii.
Aleg să fiu eu, neîncorsetată, spontană. Aleg să fiu. Aleg să gust viaţa.  Aleg o scriitură sinceră. Pentru mine şi pentru ceilalţi. Pentru devenirea noastră. Fiecare articol, o piesă de puzzle întregind un om.

Asa schematica e dimineata mea. Are nevoie constant de post-its pentru a planifica si organiza intreaga zi. Totusi, desi e aproape devenit un
ritual, mereu stiu ca trebuie sa imi rezerv si timp pentru amanari si decalaje. Nu sunt un bun manager al timpului meu, recunosc si fac  eforturi sa mai diminuez aspectul asta. Un motiv al franturilor de viata in care sunt conturata, sa traiesc surprinsa de limite, in limite si la limite. Ma trezesc pentru a afla, pentru a cunoaste, pentru a scotoci dupa comori ascunse chiar in mine, in ceilalti. Pentru a vedea cum launtricul meu ia forma necunoscutului, conturand insa un exterior aproape de firesc. Pentru a impartasi si a fi partasa la bucuriile celorlali. Pentru a ma zbate si certa cu incercari si obstacole.

Am vorbit despre desteptarile din fiece dimineti, insa nu despre cele din somnul ce mi-a colonizat fiinta. Eu traiesc in vis, rup farame de realitate si le gust, imi cimentuiesc visuri, ma trezesc din vise sau cosmaruri, ma intorc si dorm. E vorba pe de o parte, de o trezire in sensul de trecere de la starea de somn la cea de veghe si pe de alta, de o revenire la starea de sesizar constienta a realitatii. Am si-mi traiesc in lumea mea. Visele imi sunt complice in temelia pe care mi-o ridic prin visuri, ele imi completeaza si imi sustin telurile, idealurile, sperantele.

Sunt si nu sunt treaza.

Ma trezesc pentru a ma duce si a sosi undeva, pentru a ma dumeri despre ce inseamna insufletirea!

Curg ganduri si tristeti peste mine acum, reflectand la intrebarea asta si la raspunsurile pe care i le-am atribuit de-a lungul timpului. Am iertat. Pentru ca am simtit. Si nu de putine ori. Deseori pentru ca imi doream sa imi pastrez limpede imaginea de sine. Pentru ca iertarea aduce liniste si spulbera vinovatia, improspateaza constiinta.

Scriind, mi-am dat seama ca ar fi un pic nepotrivit sa incep sa insir randuri despre a ierta fara sa contextualizez natura acestei actiuni. Cred ca ar fi firesc sa incep prin a ma deschide si a rememora reversul tranzitivitatii verbului, sa scriu despre determinantul iertarii oferite cuiva, si anume despre a cere iertare. Nu am reusit si nici gasit o cale potrivita pentru a cere iertare pentru foarte mult timp. S-ar fi meritat sa fac acest gest marunt, dar ceva din mine nu ma lasa sa-l verbalizez. Motivele sunt multiple, ba pentru ca imi era o rusine teribila, ba pentru ca nu imi placea sa ma recunosc vinovata (desi in sinea mea stiam foarte bine, neavand nevoie sa imi fie detaliat si argumentat), ba din incapatanare, ba din satietatea rezultata in urma mustrarii, ba din cauza strangerii de inima in urma dezamagirii aduse. Pentru ca ambitia prinde deseori un contur negativ in ceea ce ma priveste. Pentru ca, desi convinsa de propria-mi greseala, foarte greu reusesc sa si recunosc acest lucru, sa-l ilustrez in cuvinte. Se simte din comportament, din smerenie, chiar si din privirea care inca se mai lupta, mentinand o anumita trufie si mandrie. Pentru ca vina atarna prea greu asupra-mi incat sa mai pot sa ma iert. Si cum sa cer iertare altcuiva, daca mie mie nu mi-am acordat-o?

Responsabilitatea implicata de iertare (inteleasa ca abilitatea de a raspunde) ma dobora. Si inca mai sunt situatii similare. Dar acum e alta etapa. Acum fac primii pasi inspre constientizare. Am vazut plinatatea sentimentului de a fi iertat – chiar fara a rosti in mod conventional, doua simple cuvinte, in semn de rugaminte – , iar asta m-a determinat si m-a impins sa raspund printr-un gest simetric, sa fac la fel, la randu-mi. Pornind de la un schelet mimetic al unei atitudini pe care o admiram, aceea de a ierta, am ajuns sa fac asta tot mai des. A inceput ca un lucru propus si inca dainuie, prinzand temator radacini. Ramane sa ma deschid si sa las viata sa ma invaluie cu bucatele de invatatura si maturitate.

M-a durut sa iert. Nu mai era o joaca de mult. Era zambetul meu acolo. Insa am iertat, facand-o pentru mine in primul rand. A dominat, recunosc, un grad grozav de egoism. Pentru ca a ierta inseamna pentru mine, sa ma eliberez de multa energie negativa si apasatoare. O iau de pe umerii mei si o rostogolesc, rostind “Te iert!”, pe sufletul celuilalt, celui gresit. De el depinde apoi de va sti sa fie iertat cu adevarat sau de ca ontinua sa care povara, sisific.

Le rostesc apasat aceste cuvinte acum. Pentru ca asa le simt si asa le dau mai departe. Pentru ca o rugaminte de iertare adresata mie ma atentioneaza si ma directioneaza catre constientizarea faptului ca sunt un factor decident pentru provocarea regasirii unei linisti ratacite. Atat a celui gresit, cat si a mea.

Faptele omenesti sunt ineluctabil legate de consecintele lor, iar acestea inrauresc situatii de care s-au facut raspunzatori autorii faptelor cu pricina. Constiinta noastra se intemeiaza si se sprijina pe ceea ce avem de gand sa facem, pe ceea ce planuim, pe ceea ce gandim si pe actiuni. De aici tasneste si intreg valul de regrete si suspine. Iertarea constituie locul unde nivelul fizic isi gaseste coordonare alaturi de cel moral. Iertarea, in opinia mea, asociaza libertatea omului si determinismul fata de constiinta, nutrind un inteles etic, iar nu fizic.

Un el imaginar. Categorisire. Ocheade. O spranceana ridicata si un suras sagalnic, tainic. Un „oare?”. Un dor confuz, nestiut pana atunci care acum, insa, striga dupa o promisiune de implinire. Ganduri. Ciuda, invidie, dorinta sporita, tot imprecisa. Priviri ascunse, complice, pe sub breton. O chemare inabusita. Flirt. Joc. Mafia. Eu hot, tu hot. Eu hot, tu doctor. M-ai citit si m-ai salvat . Seara tarzie, ganduri parasite, uitate. Un „noapte buna”. Un Fericit trezit. O bataie stranie a inimii, un „nu stiu” ce ma cuprinse. Un indemn. Discutii. Uimire, curiozitate, nerabdare, tremur. O ciudatenie frumoasa si un frumos ciudat ! Seara rece si ploioasa, martie, teama, versuri. Imbratisare pe o banca, peisaj fara culoare, simtind cum se zbate viata in privirea celuilalt. Tremur, tot mai profund. Un martisor lasat in usa. Un vis, doua suflete la mare. Singurele garoafe la care ma gandesc cu durere pentru ca am ales sa nu le pastrez. Sarut stingher. Un inceput. O mana gadilata de un sentiment. O bucatica de piele ce-ti sugruma incheietura. Acum e alta, prima sade franta de traire intr-o cutiuta. A trecut timp peste noi. Si multa viata.

Am un mare zambet acum cand scriu. Sunt flori pictate pe pereti aici unde ma aflu. Ma uit la noi cu drag. O amintire vie. Noi doi am pictat iubirea in culori, o floare frumoasa. Ti-am folosit cuvintele. E acolo, ma mangaie si ma vegheaza in fiece clipa. Si simt ca esti aici, zambindu-ti de fapt tie. Foaia imi descreteste fruntea si imi insenineaza privirea. Esti aici. In randurile mele. Ma privesti adanc, linistitor. Ma intrebi ce as face daca nu mi-ar fi frica. Ti-as raspunde ca ma hranesc din sperante, nutrind o farama de curaj. Chiar de tu iti pleci privirea.

Am asteptat prea mult sa traiesc in timp ce traiam. Pentru ca nu am avut curajul sa culeg frumusetea fiecarei clipe. Pentru ca nu am stiut sa renunt la asteptari. Nu am trait ancorata intr-un prezent viu, ci ori intr-un trecut confuz, ori intr-un viitor idealist proiectat. Nu am trait, nici invatat nimic. A fost nevoie sa nu mai fii pentru asta. Am invatat iubirea. Am crescut. Daruiesc acum, la randu-mi.

Alfel. Nici mai frumos si nici mai fara de culoare. Doar altfel. Plin. Si ma bucur.

Ochisori

De multe ori cand sunt ingenuncheata si invaluita in probleme si totul mi se pare atat de negru incat nici sclipire in ochi nu imi mai gasesc imi doresc sa pot gandi asemenea unui intelept. Mai mult, sa pot actiona conform invataturilor lasate de ei. Oare erau fericiti cand au scris despre durere, tristete si dezamagire? Sau poate au scris abia dupa ce au infruntat aceste stari? Acestea sunt primele intrebari care imi vin in minte atunci cand incerc sa-mi gasesc o justificare pentru starea de neputinta in care ma aflu eu in acele momente.

Marturisesc, nu sunt foarte realista (nici macar nu am indraznit sa mai pomenesc de optimism) in clipele mele de apasare sufleteasca. Ba mai mult, imi adancesc tot mai mult aceasta stare si provoc mai multe ganduri decat mi-ar fi necesare.

S-ar putea spune ca pare chiar sa imi placa sa ma chinui si sa imi tot redeschid ranile, mentinandu-le astfel mereu vii. Mi-e frica mereu ca daca incerc sa depasesc durerea si sa o ignor, voi uita. Mi-e frica ca ma voi uita acolo, in amintiri fericite si ca ma voi gasi in imposibilitatea de a mai afla altele. Mi-e frica ca daca voi zambi atunci nu imi va fi folosit la nimic acea experienta, ca poate nu stiu sa culeg destul din ea. Si imi place sa ma plang, imi place sa urlu de amaraciune si sa pozez in cea mai pura si neinteleasa victima. Imi place sa cersesc atentie si imbratisari de la cei apropiati pentru a ma exalta in starea mea de ‘nevinovatie’, imi place sa gasesc argumente pentru care ‘cu siguranta’ nu as mai fi putut face nimic pentru a nu ajunge acolo. Imi place sa ii vad pe ceilalti ingrijorati si sa nu ii mai vad zambind daca nici eu nu o pot face. Sunt rautacioasa si indiferenta la nevoile celor din jur. Doar eu contez atunci, ca doar sufar! Grijile mele cantaresc mai mult!
Am tot repetat la inceputul acestor fraze „imi place" nu pentru ca asa as gandi atunci, ci pentru ca asa constat in putinele mele momente de luciditate ca se intampla. Desigur ca atunci eu cred cu tarie exact contrariul si ca fac toate astea impinsa de slabiciunea si frica de a ma descurca de una singura. Si atunci prefer sa pun un fel de presiune asupra celorlalti si sa nu mai fie doar a mea preocuparea de a-mi fi bine.

Sunt egoista in astfel de momente, si nu intr-un sens poztiv de asta data. E un egoism care incearca sa stoarca viata din ceilalti pentru a se hrani cu ea. Ma intreb uneori cum de ma pot comporta astfel, aproape animalic. Nu am nici o ratiune pentru care as fi indreptatita sa o fac. Cu toate astea, iese la iveala si ma transforma intr-un soi de personaj rupt parca dintr-o drama! Si ma opresc cand mi se atrage atentia si constat cu groaza ca asta sunt, intr-devar! „Omul este ceea ce gandeste", asadar ma identific cu ale mele ganduri. Totusi, nu pot tine in frau rautatea din mine, ii inagdui mintii sa hoinareasca in loc sa imi clarific ideile si sa privesc profund in mine, sa incerc sa imi curat gandurile si sa ma linistesc.

Discernamantul imi pare a fi de neatins. Si acestea sunt momentele in care imi doresc franturi de intelepciune din care sa ma infrupt, macar cat pot. Sa fur din detasarea si luciditatea oamenilor care emana gandire pozitiva. Istovita de puteri ajung sa vad ca doar ea, gandirea pozitiva imi va conferi adevarata eliberare. Doar pacea mentalului meu va determina actiuni si o traire armonioase.

Destainuirea isi are ea rolul ei, nu contest asta, dar cand aluneca inspre pasivitate si vorbarie inutila atunci devine malefica, atat pentru mine, cat si pentru ceilalti pe care ii incarc de prisos cu o povara.

E important sa fac pasi inspre vindecare, fie ei si micuti! Cel mai simplu mijloc e, pana la urma, sa merg mereu inainte! Asta nu inseamna ca parasesc terenul de lupta si ca dau bir cu fugitii, nimic mai fals! Inseamna doar ca m-am decis sa am curaj sa merg prin frica inspre nou, inspre o alta etapa a devenirii mele! Iar vointa si dorinta de viata pot face totul posibil, nu am de ce sa imi subestimez puterea si astfel sa ma naruiesc singura.  Sa ne folosim viata, deci!

P.S. Eu mi-am promis ca voi reciti acest post de fiecare data cand voi aluneca iar catre cealalta extrema. Si de cate ori va fi nevoie, pana voi lega frica la ochi! Macar la unul  !

Ia o foaie si raspunde la aceste trei intrebari! Cat de sincer vei raspunde?

A fi responsabil e o alegere care necesita mult efort si staruinta, e insasi expresia vointei noastre. De prea multe ori insa uitam sa vedem libertatea ca pe o constanta pozitiva si sa actionam, neingraditi fiind de tot felul de bariere decat cele ridicate de noi insine prin inchistarea in diverse clisee si gandiri stereotipate.

Nu ne place ceea ce vedem si ceea ce traim, dar nici nu participam, nu ne angajam in a intreprinde ceva de frica de a sparge gheata si de a iesi in afara spatiului nostru de confort. Ne spunem de prea multe ori ca nu merita, ca oricum nu vom avea efect daca vom face ceva in directia opusa celei dicatate de o lancezeala dusa catre indolenta si nepasare, directie patronata adesea de majoritate. Libertatea e insotita de responsabilitate, sa nu uitam! Suntem responsabili pentru ceea ce facem, acel „asa a fost sa fie” e doar un pretext. Avem libertatea de a fi propriii nostri stapani, nu putem da vina pe ceva ales de noi, fie si prin tacere.

Ce daca tu esti unul contra multi? Primul pas e sa recunosti dificultatile si carentele din jurul tau astfel incat sa iti formezi o atitudine. Iar sa iei o atitudine e mai important decat simplul fapt de a opina, fie si in gura mare. Nu te vei face ascultat daca nu dezvolti si un comportament prin care sa ilustrezi ceea ce vociferezi! De multe ori e mai simplu, stiu, sa te faci ca nu ai auzit decat sa te faci auzit! Dar asta face diferenta! Asta presupune sa nu te limitezi si sa nu traiesti epidermic, sa te implici.

Noi putem controla ceea ce se petrece in jurul nostru, oamenii ne pot oferi multa incredere in noi insine. Ca fiinte sociale, nici nu ne-am da seama de libertate si responsabilitate daca am trai intr-un continuu intuneric.

Avem datoria, apoi, sa impartasim si altora ce noi am constientizat, incepand cu cei mai apropiati si usor de persuadat, prietenii si cunoscutii, oamenii care pun credit in noi. Avem tendinta sa apreciem mult mai mult ceva ce vine ca o recomandare din partea unui prieten sau a unor oameni care ne vor binele. Sa incepem cu ei, sa imprastiem o idee valoaroasa, un concept frumos! E important sa stie si ceilalti, nu e de ajuns sa stim numai noi!

E esential, pentru a deveni responsabili si constienti de puterea pe care fiecare dintre noi o are, dar nu o valorifica, sa iesim din starea noastra de comoditate si sa ne producem un moment de reflectie asupra a ceea ce ne inconjoara. Sa problematizam, sa ne punem intrebari, ca apoi sa incercam sa construim raspunsuri si atitudini. Sa cladim un echilibru nou. Schimbarea vine din interior, dar hai sa o facem vizibila, cunoscuta! Sa inlocuim greu cu complex! Sa invatam sa ne dezvoltam un obicei prin implicare si repetivitate! Sa preschimbam ganduri si reactii in comportamente!

Ce te deosebeste pe tine de restul pe care ii condamni pentru ca nu fac nimic pentru binele acestei natiuni, societati? Ce faci tu pentru a te detasa de cei pe care adesea ii critici? E vital sa acceptam aeasta provocare si sa avem certitudinea ca merita sa ne bucuram de partea plina a paharului. Daca nu incerci ai mai multe de pierdut decat daca incerci. Iar daca reusesti, bucura-te! Nu te complace cu aclamatii de tipul „lasa!”, „n-ai cu cine!”. Increde-te in oamenii din jurul tau si realizeaza impreuna cu acestia acel ideal de bine, de frumos. Nu trebuie sa ramana doar un deziderat, poate fi tangibil. A avea atitudine si a fi responsabil inseamna a sti cine suntem si incotro ne indreptam. Totul se reduce la depasirea unor limite si eliberarea de tiparele colective pentru a invata lucruri noi despre noi insine si despre ceea ce putem realiza. Nimic mai mult decat o puternica educatie a disciplinei si respectului fata de sine si fata de ceilalti, fata de natura, de viata!

Articolul respira prin toti porii un INDEMN! Acela de a anima ceva impietrit, impotmolit, de a insufleti voci fara vlaga sau tematoare, de a pulsa empatic, dar egoist in acelasi timp, pornind de la ideea ca o facem in primul rand pentru noi! Singura amenintare si frana in calea reusitei e sa nu dorim sa luptam pentru a umple golurile si a colora paloarea reiesita din existenta lipsurilor si a problemelor. E minunat sa faci ce trebuie, dar nu pentru ca trebuie, ci pentru ca asa simti!