Pentru că, dacă m-aş asculta aş reuşi să-mi amintesc faptul că mi-am propus acum ceva timp să fiu o persoană senină.  Si eram mai senină şi păşeam mai uşor şi vedeam vântul şi ascultam ploaia şi zâmbeam norilor şi acceptam gâdilatul soarelui, chicotind de bucurie

Acum îmi dau seama cât de fain era … aproape am uitat!

Şi acum m-am oprit …să ascult melodia Enyei … cât e de faină (merci Miri).  Aşa ar trebui să fac.

Dar nuuuu … eu o iau la galop şi mă grăbesc de parcă m-ar aştepta o linie de finish … şi chiar nu vreau să mă grăbesc spre  acel ” finish” :p

Şi în mersul ăsta alert rezolv unele lucruri, pe fugă şi nu mă bucur întotdeauna de ceea ce mi se oferă. Aş vrea să mă strig “dar opreşte-te măi fată o clipă şi ascultă:  auzi ce frumos şoptesc copacii de venirea primăverii? Şi ce dacă ninge puţin, dacă te uiţi în zare ai să-i zăreşti pletele bălaie – nu vrei să-i faci cu mâna Primăverii?”

Dacă m-aş asculta aş reuşi să port o discuţie cu Viaţa.  O văd că-mi zâmbeşte, dar nu reuşesc să o aud pentru că ma tot grăbesc.

Dar cel mai frumos gest al ei a fost  şi … chiar m-a surprins puţin, că a început să alerge dupa mine .  Foarte determinată şi tot alergând eu şi ea după mine, din când în când mă ajungea şi-mi strecura în mâini câte un lucru minunat. “Cât de drăguţ din partea ei” şi am început să-i zâmbesc larg şi să mă bucur ca un copil. Şi ştiţi ce? Ieri m-am oprit să-i multumesc şi astăzi iarăşi.

Dacă m-aş asculta … ar trebui să mă aşez,  să o ascult …  şi să-i spun cu braţele deschise ” SURPRINDE-MĂ PLĂCUT  ”

Asta ar trebui să fac:  să mă opresc mai des şi să merg cu braţele deschise, să mă bucur de tot.

Iar acum expunând totul la rece (iar cei ce vor avea răbdare cu mine vor înţelege până la final unde vreau să ajung): totul are legătură cu combaterea sedentarismului şi cu activitatea fizică. Acum o săptămână sau două recunoşteam faţă de cineva că mi-am propus de mai multe ori să fac gimnastică acasă, dar că nu am reuşit niciodată să mă ţin de progrămelul propus şi ca urmare spuneam eu foarte convinsă că aşa ceva nu funcţionează în cazul meu.

Partea de acceptare a faptului că trebuie să faci mişcare acasa … e foarte OK, apoi partea de planificare a temei muzicale, alegerea muelodiilor, a exerciţiilor de încălzire, de solicitare a diverselor grupe de muşchi, a treptelor de efort gradat, cu o intensitate din ce în ce mai mare … TOTUL decurge excelent. Durează puţin până reuşesc să fac o primă dată. Apoi mai reuşesc sa fac, din ceea ce mi-am propus o a doua dată şi maxim-maxim a treia dată, apoi planul meu are o moarte nu lentă, ci sigură. Sau … poate când eram eu mai mititică, poate făceam de mai multe ori, dar de când ştiu să planific atât de frumos … nu execut la fel de frumos.

În schimb, dacă am vazut eu că acasă nu reuşesc să fac nimic, atunci m-am dus la o sală, unde am făcut aerobic. Mi-a trebuit ceva timp până am început, dar asta a fost o activitate pe care am făcut-o cu plăcere şi îmi respectam programul cu sfinţenie. Până m-am apucat de dărâmat sobe şi raşchetat pereţi şi m-am căptuşit cu o  inflamaţie grozavă a coloanei lombare şi … din păcate chiar şi tratată, nu am reuşit să o refac complet, ca urmare a trebuit să renunţ la aerobic.

Însă am descoperit aqua-gym, care are un ritm la fel de intens de desfăşurare şi este foarte solicitantă şi recunosc că de data aceasta am fost şi mai „eroică”, adică mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus singurică, fără prietene sau colege. Şi a fost fain, dar a venit vara, vacanţa şi apoi … sărbătorile de iarnă …

Un singur lucru am reuşit însă acasă şi anume regimul alimentar cât de cât echilibrat, de câţiva ani buni nu mai mănânc pâine, decât dacă este absolut necesar, în ultimul an am mai reuşit să mă echilibrez şi cu aportul de lichide (dacă nu agreez prea mult apa, mai ales iarna, atunci beau ceai şi am la serviciu o ceşcutăăăăăă de ceai …. 500 ml are sigur). Iar după sărbători, în timpul cărora nu am exagerat cu mâncatul, dar carnea şi dulcele predomina la orice masă aşa că am fost destul de încântată să trec pe lactate, fructe şi cereale şi să mai renunţ la dulciuri (care mă cam prinseseră, trebuie să recunosc … adica un ceva acolo, dupa masa de prânz şi de seară … am ajuns puţin dependentă). Acum să nu exagerăm, nu am renunţat la carne, dar cantităţile consumate au fost si sunt foarte mici. Cel mai greu mi-a fost şi încă îmi este să renunţ la prostioarele de ronţăit (dacă în seara asta nu m-aş atinge de bunătăţile din faţa noastra aş fi foarte mulţămită de mine  

În ceea ce priveşte partea de activitate fizică mi-am propus să merg din nou la bazin şi o voi face din februrie. Cât despre activitatea fizică … la domiciuliu … tare aş vrea să fac ceva. Tot aud o prietenă că foloseşte stepper-ul în fiecare zi, o alta că face câteva minute pe zi anumite exerciţii … şi atunci m-am gândit eu că ar trebui să mai încerc, dar poate mai bine m-ar ajuta un aparat ceva. Aşa mă gandeam eu să-mi iau o bicicletă, numai ca au început să curgă parerile şi opiniile … ca nu trebuie să fie mecanică, că e mai bine magnetică (sau invers, că nici nu mai ştiu), că trebuie neaparat să fie într-un fel, pâna când am eliminat ideea, pentru că pornisem de la o simplă idee şi ajunsesem la ditamai suma.

În schimb, tot discutând şi cercetând în stânga şi în dreapta cu diverse persoane, care au în casă diverse tipuri de „mobilier”, am aflat ca există un aparat mai ok şi destul de util. Ca urmare mi-am achiziţionat şi eu aparatul şi sper să imbin cele două activităţi (de tip casnic şi extra-casnic) cu mai mult succes de data aceasta.

Deocamdată începutul sună cam aşa: până săptămâna viitoare, câte 5 minute de utilizare a piesei de mobilier în fiecare zi, cu program complet de 20 de minute în weekend.

Răspunsul la întrebare este … evident: NU!

Soluţia: să fac ceva, să încep să mă bucur de ceea ce mă înconjoară, chiar mai mult.

Ok, nu voi fi chiar un novice sau începător, pentru că spre fericirea mea, de început, deja am început: să vorbesc şi să mă joc cu căţeluşii vecinilor de bloc, să mă ridic dimineaţa zâmbind pentru că soarele se juca deja pe nasul meu (dar astă vară, când reuşeam şi eu să mă trezesc mai devreme … acum dorm zdravăn fără să mă mai trezească el, năzdrăvanul de soare), să mă bucur de puii de vrăbiuţe şi câte şi mai câte.

Am stabilit că de început am început, acum ar trebui să mă gândesc sau mai degrabă să nu mă mai gandesc, ci să fac mai mult, … direct şi mai bine spus: să îmi acord răgazul necesar să o fac la modul serios. Şi atunci cel mai indicat ar fi să îmi fac o listă cu ceea ce se întâmplă în jurul meu – lucruri/evenimente, pe care eu aş vrea să le fac, la care aş vrea să particip, dar din varii motive nu o fac:

- să mă bucur de cireşul japonez din Grădina Botanică, pe care îl tot ratez de vreo 4 ani,

- să mă bucur de o seară de pictură cu prietena mea de suflet,

- să mă bucur mai des de o cafea aromată în compania fetelor (în ultima vreme am facut-o mai rar, deşi era unul dintre lucrurile pe care mi le reglasem cât de cât),

- să îmi acord mai mult timp pentru lecţiile de franceză,

- să citesc mai mult şi să mă uit mai puţin la televizor,

- să merg la operă, teatru sau balet o dată pe lună şi să îmi fac din asta un ritual bine înrădăcinat,

- să mai călătoresc cu trenul – lucru care mie îmi place fooooarte mult,

- să merg la bazin şi poate … să ma apuc să învăţ şi să înnot, nu doar gym,

- să merg mai des în natură: parc, deal, munte, mare,

- să ascult mult mai des muzica ce-mi este dragă …

Şi mă opresc aici, dar am să consider această listă, o listă deschisă şi chiar invit pe oricine să mai adauge lucruri faine, pe care eu poate le-am uitat sau … cine ştie, poate lista mea chiar inspiră şi pe altcineva

Cam până într-o săptămână mă provoc (pe mine) să bifez, la modul serios, cel puţin 3 lucruri din my “to be done” list – iaca am şi botezat-o

In schimb de la un timp ma tot lovesc de diverse intamplari,  fapte care tin sa imi demonstreze ca… anumite lucruri se fac pana la o anumita
varsta:  nu ma pot angaja pe un post de analist resurse umane … entry – level,  pt ca am deja o anumita varsta.  E drept ca e si un picut de impediment financiar pentru ca I’m on my own, but anyway I am too old for entry-level.

Apoi nu ma mai pot hazarda sa accept orice job,  pentru ca … I am too old (cred ca nu imi place cum suna in romana) to do that - trebuie sa fiu un om responsabil, pentru ca nu mai stau la mama acasa si … nu ma intretine nimeni altcineva sa fac eu ce vreau.

Da de fapt cred ca asta este unicul aspect care ma deranjeaza – planul profesional si cred ca am inceput si eu sa cred ca pot face anumite lucruri doar pana la o anumita varsta.

In rest, nu cred ca exista o varsta limita pana la care te poti indragosti, nu cred ca va exista o varsta limita pana la care sa-mi intemeiez o familie (oricat de deformata ar fi ideea mea de familie, fata de … conceptul social actual), o varsta maxima sau minima la care sa imi iau o casa, sa plantez copacei, sa imi construiesc o biblioteca si nu cred ca exista o varsta minima la care poti capata seninatate, intelepciune sau o varsta minima la care sa iti asumi responsabilitati.

Asa ca … contraziceti-ma va rog, pentru ca imi doresc asta foarte mult;  iar eu trebuie sa gasesec pana data viitoare 1 “idee”, care sa imi dovedeasca si sa imi intareasca ideea contrarie: ca nu exista o limita de varsta pana la care sa pot face ceea ce vreau eu sa fac pe plan profesional.

Păi m-aş trezi mai dimineaţă … mult mai dimineaţă, când răsare soarele, să pot admira răsăritul. Şi aş sta cu o cafeluţă aburindă, pe prispă aşteptând cu nerăbdare ca primele raze blânde ale soarelui să danseze jucăuş pe faţa mea. Apoi aş începe ziua cufundată macar două ore într-o carte dragă mie sau pe care nu am apucat să o citesc încă.

După, mi-aş îngriji  şi planta sau replanta floricelele din jardiniere, ghivece, grădiniţă. Şi cum după orice muncă, vine şi răsplata, mi-aş acorda o oră pentru a savura un ceai în … acorduri de toamnă şi Nathalie Cole.

După-amiaza mi-aş dedica-o aflării noutăţilor şi dezbaterilor, planificărilor şi activităţilor propriu-zise, în folosul societăţii – în compania prietenilor. Pentru că, da şi în Ţara lui Papură Vodă există o societate şi reguli sociale, şi legi, şi muuuult bine şi muuuuuult mai puţin rău. Doar că timpul ar curge ca o apă lină de câmpie, iar oamenii (hai să le spunem totuşi oameni şi nu păpurişti ) ar avea timp să contemple zborul unui fluture şi maratonul unui puiuţ de ţestoasă.

Dar ceea ce este cel mai frumos, în Ţara lui Papură Vodă poţi fi foarte sincer şi poţi vorbi din inimă. Iar eu şi toţi ceilalţi am fi liberi să stăm şi să lucrăm doar în compania celor care ne plac şi care au vederi asemănătoare sau complementare. Armonia totală ar fi probabil imposibil, totuşi societatea ar ar avea o structură mult mai stabilă, ridicată de noi, oamenii senini; iar lucrurile pozitive ar avea o frecvenţă mai mare decât cele negative.

Fiecare dintre noi, locuitori ai acestei ţări, ar face numai lucruri care ii plac, într-o companie placută, fără frustrări şi răutate.

Iar la sfărşitul săptămânii mi-aş primi cu bucurie nepoţii cărora le-aş face plăcinţele şi le-aş povesti despre misterele lumii şi legendele ţării.

• provocare: să încep de acum să fiu astfel, mai întâi prin a-mi replanta/separa floricelele din ghivecele de pe balcon. Si … sa ies in parc mai des.

Cartea („the book”) este Arta Conversaţiei, de Ileana Vulpescu – o carte foarte girlsh, nu? Pentru cei care nu au citit-o, este o carte foarte „consistentă”, care prezintă un fragment din viaţa unui personaj (Sînziana):  medic – profesia şi mama (singură) a două fete. Firul povestirii (prezentul) este întrepătruns de trecut şi treptat afli întreaga poveste a personajului.

Am iubit cartea respectivă, fără să ma gândesc la faptul că la un moment dat o să am şi eu mica mea istorioară de viaţă. Ei bine acesată carte m-a făcut să conştientizez faptul că în paralel cu educaţia primită la şcoală poate exista şi  autoeducarea, plus educarea persoanelor din jurul tău (părinţi, fraţi …). Chiar dacă instinctul îmi spunea că trebuie să ma educ şi singurică, pornind normal de la principii solide, insuflate de părinţi, însă nu eram pe deplin conştientă de acest lucru. Deeeeeci un prim lucru pe care l-am înţeles eu: dacă mama personajului (Smaranda) a reuşit să înveţe singură atâtea lucruri pentru a-şi asigura un trai decent şi pentru a-şi ajuta copilul, atunci şi eu pot învăţa singură măcar unul – două lucruri. Şi am început cu cele care îmi plăceau cel mai mult, printre care limba engleză, pentru că profesoarele mele de până atunci fuseseră un dezastru. Şi norocul meu meu era că tot atunci, prin clasa a IX – a, am început să fac engleză cu o profesoară extraordinară (Monica Ionescu), care ne-a dus până în clasa a XII – a şi care … pur şi simplu te făcea să iubeşti engleza.

Apoi … educatul părinţilor: ai mei părinţi sunt oameni simpli, fiecare cu fixurile lui, iar tata un om foaaaarte sever şi pesimist, cu o mie şi unu de fixuri. În fine, ideea e că ar fi făcut orice pentru mine, mai puţin să mă lase să merg la petrecerile prietenilor, colegilor, excursii, tabere. Cum era şi normal, cartea mi-a confirmat că era absolut normal ca eu să am o anumită libertate (lucru infirmat de părinţi) şi dacă vreau aşa ceva, atunci trebuia să mi-o câştig. Adică tipa asta, Sînziana, născuse şi creştea doi copii într-o perioadă în care eraiprivit ca un paria şi tratat foarte rău, dacă aceste lucruri se întâmplau în afara  căsniciei şi eu nu puteam să îmi obţin mai multe drepturi de la o singură persoană (tatăl meu)? Astfel că veşnicul „tată imi dai voie să …” sau „tată pot să …” care se soldau întotdeauna cu un răspuns negativ, s-au transformat în „tată trebuie să o suni pe profa de franceză” (ca să îl convingă ea, să pot merge într-o excursie) sau „tată vezi că au mă duc la sau in …Y-loc”, urmat întotdeauna de o argumentaţie bine pusă la punct, care nu prea avea loc de refuz.

Şi tot cartea aceasta, a cărei acţiune se desfăşoară undeva în perioada ceauşistă m-a învăţat că există multe – multe feluri în care te poţi simţi liber, chiar dacă eşti mai limitat în acţiuni şi manifestări: gândurile, visele, bucuria, zâmbetul, ceea ce citeşti îţi aparţin. Iar dacă vrei cu adevărat te poţi exprima cumva, Sînziana a facut-o prin felul în care îşi educa copii, prin felul în care a ales să iubească, prin felul de a fi. De la ea am învăţat că este foarte important felul în care arăţi şi cel în care te comporţi: o femeie trebuie să arate bine pentru ea şi apoi pentru cei din jur. De asemenea cei care ne înconjoară nu au nici o vină dacă tu treci printr-o perioadă mai grea sau ai o tonă de probleme, ca urmare nu trebuie să simtă acest lucru prin fiecare cuvânt prin care li-l adresezi.

Tot de la Sînziana am învăţat că bunurile cele mai preţioase pe care le poţi dărui familiei tale sunt dragostea, înţelegerea şi bunătatea ta. Iar comoara cea mai de preţ (oricât de clişeu ar suna) este cunoşterea: „trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea”; dacă în viaţă „unii oameni se conjugă cu verbul a fi, iar alţii cu a avea […] eu am ales definitiv pentru a fi”.

Şi dacă până la EA (cartea), acea porunca din Biblie, „să-ţi iubeşti şi să-ţi respecţi părinţii” suna mai mult a ordin pentru mine; era doar o vorbă goală, după … a început să prindă sens, să capete un conţinut. Am înţeles cum anume îţi poţi respecta părinţii, mai ales tatăl, chiar dacă sentimentul predominant pe care ţi-l insufla era de teamă.

Provocările:

• să recitesc cartea, pentru că am uitat multe din ea;
• să încep să imi clasific cărţile pe care le-am citit în funcţie de vârsta de la care sunt indicate a fi citite (lucru pe care doresc să il fac de foaaarte mult timp).