E fain aici in Cotroceni. Am niste amintiri frumoase aici, in Ceainarie, in cartier si mereu devin melancolica atunci cand ajung aici. E oarecum ciudat cum, exact in seara aceasta, cand scriu despre lucrurile frumoase din anul care tocmai se incheie, sunt in Cotroceni. Am locuit aici jumatatea cea ai plina de viata si bucurie a anului. Si acum m-am intors cumva, sa scriu, sa beau un ”Fire Place” si sa ascult Tracy Chapman in Ceainarie.

Pentru ce sunt eu recunoscatoare? Pentru tot! Pentru anul acesta in care am devenit mai vesela, mai glumeata, mai intelegatoare, mai buna.

Pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut sau am ajuns sa-i cunosc, si de care m-am apropiat, pentru prieteni vechi si noi. Pentru cei care au ramas, si cei care au plecat din viata mea. Pe unii i-am indepartat chiar eu, constient sau nu, iar altii au plecat pur si simplu desi, daca ar fi depins de mine, m-as fi dat toata ca sa ramana. Sau as fi plecat cu ei, daca m-ar fi luat.

Ma bucur ca in acest an am terminat facultatea si incet incet am inceput sa merg pe drumul meu. Ca am avut urechile larg deschise cand m-a strigat, si acum am inceput sa las firimituri, ca Hansel si Gretel, pentru ca ma mai pierd din cand in cand. Sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac si urmeaza sa fac. Mi-e bine

photo credit: Findsiddiqui

Am invatat in ultima vreme  ce inseamna acceptare si cu pasi mici observ ca  incep s-o pun in practica. Imi dau un ”+” pentru asta. Am inteles pana la urma ca schimbarea nu e ceva rau, ba chiar uneori imi place. Ca Dumnezeu nu inchide o usa fara sa deschida o fereastra , ca unele lucruri frumoase se termina, dar mereu lasa loc altora.

Ma bucur de casa minunata in care stau, si de prietenii cu care o impart si care au devenit mai mult decat familia mea, sunt o parte din mine. Imi dau seama ca tot anul i-am avut aproape, ca tot anul am fost impreuna, si ca ei imi intaresc felul de a fi. Prima mea provocare de WhichWay, undeva prin septembrie, a fost sa le spun prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine. Zic ca in ultimele saptamani chiar am reusit.

Sunt recunoscatoare pentru vara pe care am petrecut-o intr-o mansarda in Cotroceni, pentru vacanta din august (urasc cuvantul ”concediu”), pe care am avut curajul sa o petrec (in mare parte) singura, in tari straine, incercand sa-mi dau seama cine sunt si unde mi-e locul. Si pentru ca, atunci cand am aflat, m-am intors mai repede acasa ca sa plec cateva zile si in Vama Veche. {pentru frumusetea post-ului, nu o sa scriu aici ca apoi mi-a parut rau ca n-am mai stat cateva zile in Franta}

Imi pare bine ca anul acesta am redescoperit cum e sa iubesti ca la 16 ani, apoi am redescoperit ce inseamna sa suferi, tot ca la 16 ani, si apoi m-am gasit pe mine. Inca ma mai gasesc, inca mai am lucruri de descoperit, inca ma vad uneori cautand un echilibru, dar partea asta o las pentru saptamana viitoare. Caut un cuvant care sa rezume ce a insemnat 2009 pentru mine, si cred ca l-am gasit: PASIUNE. Si in momentele high, si in cele low… a fost un an pe care simt ca l-am trait!

Sunt recunoscatoare pentru 2009!

PROVOCARE: 1. Continui ”Don’t assume, explore!”.

2. Sa ma gandesc la resolutions, pe care urmeaza sa le pun in scris la urmatorul WW.

De ce altceva mi-e dor?

Mi-e dor de un început. Mi-e dor să descopăr pe cineva nou. E ceva care vine imediat după dorul de trecut. Dorul de ceva nou… Mi-e dor să mă deschid în faţa cuiva care să ştiu că nu numai m-ar înţelege, dar ar vrea să împartă ceva cu mine, să se deschidă şi el, şi să punem cărămidă lângă cărămidă, să construim ceva împreună. Mi-e dor să mă simt iubită în felul acesta, mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine. Mi-e dor de tremuratul picioarelor înainte de o întâlnire, mi-e dor să mă simt “a cuiva”.

Pe de altă parte, cred că, dacă nu e aşa, e pentru că, probabil, nu e momentul. Pentru că încă mai am de lucrat cu mine, cred că mai mult profesional decât personal, cel puţin zilele astea. Am început să-mi scriu licenţa, să citesc, să caut training-uri în domeniul meu de interes… Şi simt că aici trebuie să meargă toată implicarea mea, cel puţin până în februarie, când termin cu licenţa. M-am bucurat tare când mi-am dat seama de asta…. că nu se întâmplă pentru că, azi, acum, aici eu trebuie să mă construiesc pe mine, înainte să încep să mă împart cu altcineva. Sau e şi asta o minciună, de care încerc să mă conving singură? Acum îmi dau seama că  nu există un timp potrivit pentru iubire, că ea vine atunci când e să fie, dar mai ales nu depinde de noi. E ca şi cum m-aş asigura, prin ce am scris mai sus, că din februarie o să se schimbe ceva. Când, de fapt, eu n-am de unde să ştiu asta, şi nici nu pot să fac planuri în acest sens, pentru că nu depinde de mine. Nu e ceva ce pot controla…

Aş începe ceva nou şi azi, dacă aş şti că am cunoscut omuleţul ăla care să mă înţeleagă, să fie ca mine, să fie de-al meu. Trebuie să accept însă că asta nu depinde de mine, şi să mă bucur de tot ceea ce chiar am în viaţa mea : de prietenii mei geniali, de pasiunile mele, de stilul meu de viaţă, de faptul că în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai clar ce vreau să fac cu mine, şi mă mişc în sensul ăsta. Că mă văd şi mă simt schimbată, şi că am cotit, în sfârşit, pe drumul meu.

Încă mi-e greu să accept că unele lucruri nu depind de mine, că nu toate vin atunci când vreu eu, oricât de mult aş crede că eu pot să fac orice, şi să am orice îmi doresc, nu pot să controlez totul. Sunt persoane, sentimente, relaţii care apar abia atunci când e timpul lor, nu pot face nimic să schimb asta. Am zis mereu că refuz să cred că dragostea, sau sentimentul acela minunat când cunoşti o persoană nouă, se pot învăţa la bootcamp-uri de seducţie, sau în cărţi de dezvoltare personală. E ceva ce nu ţine de noi, iar dacă e să cred în iubirea accea “cosmică”, în iubirea aia care e mai sus decât noi, pe care nu putem decât să o simţim, care e “meant to be”, atunci strategiile de cucerire, sau approach-urile nu-şi au oricum locul acolo. Dacă e să cred…

PROVOCARE: să termin research-ul despre campanii de awareness şi fac un plan al capitolului din licenţă care se ocupă de acest tip de campanii până duminică seara.

Pentru că încerc de vreo două săptămâni să mă trezesc mai devreme, şi tot n-am reuşit, mi-am propus să mă gândesc la ce aş putea să fac pentru a deveni mai disciplinată.  Ok, deci. Să mă gândesc ce aş putea să fac pentru a reuşi să mă trezesc la o oră exactă, şi devreme, în fiecare dimineaţă. Şi mai apoi o să extind metoda şi mai alte provocări mai mari.

De ce nu mă pot trezi dimineaţa fără să apăs pe snooze de trei ori? Pentru că îmi permit să traaaag de mine până chiar nu se mai poate. Sunt sigură că problema nu e că nu sunt destul de motivată să mă trezesc, sau că nu-mi place job-ul meu sau să merg la birou. Nicidecum.

Cred că problema e că, de fapt, nu mi-am propus niciodată cu adevărat să mă trezesc la o anumită oră. M-am mai gândit, rapid, în autobuz, ce beneficii aş avea dacă aş reuşi să mă trezesc cu o oră mai devreme, dar nu mi-am propus să fac asta. Am lăsat ideea la “ar fi super dacă” (continuarea fiind “e ok şi aşa”). Problema e că… nu ştiu. Pot să ajung la birou la ce oră vreau, deci de ce să ajung dimineaţa? Aşa că pun pe hârtie nişte avantaje, sau beneficii, ale trezitului devreme, să le văd clar, black on white:

- pentru că, trezindu-mă la 7.30, de exemplu, aş avea timp să: îmi beau cafeaua acasă, să mănânc de dimineaţă (şi aici nu mai e nevoie să scriu şi eu cât de important  e să fac asta), să-i acord puţină atenţie pisicii mele (în loc să mă împiedic de ea atunci când ea încearcă să se joace cu mine, bucuroasă că, în sfârşit, m-am trezit)

- pentru că, most important, aş putea să plec mai devreme şi să am mai mult timp pentru mine în a doua parte a zilei; timp în care să mă ascult, să-mi dau seama ce mi-aş dori să fac pentru mine după “viaţa de birou”. Să merg în parc şi să mă bucur de o zi cu soare citind o carte pe bancă, sau să ies să  joc baschet, sau să cânt, să dansez, să fac ceva numai şi numai pentru mine

- pentru că am mult mai multă energie dacă mă trezesc devreme. Simt că am timp să mă ocup de toate la timpul lor, în loc să fac totul pe fugă şi să fiu agitată toată ziua

E clar acum! No doubt about it, zilele mele ar fi mult mai calme, mai zâmbăreţe şi mai pline de viaţă dacă le-aş începe mai de dimineaţă. Dimineaţa e o parte a zilei de care ar trebui să bucur şi pe care ar trebui să o trăiesc. Am zis!

Nu îmi propun să fac asta mergând la culcare mai devreme, pentru că nu-mi place ideea. Îmi place că stau de vorbă cu prietenii mei până târziu, îmi place să vină lume pe la mine, să stau până târziu citind o carte sau uitându-mă la un film. E un stil de viaţă la care nu vreau să renunţ, că nu mai spun că probabil nu aş reuşi să fac şi asta ar sabota tot restul planului.

Ceea ce pot în schimb să fac e să mă culc atunci când îmi e somn. Nu la o oră fixă, ci atunci când simt că vine Moş Ene. Să nu mai încerc să stau trează doar pentru că altora nu le somn, sau pentru că trebuie să termin capitolul, sau să văd sfârşitul filmului, ci să mă bag la culcare atunci când simt că e cazul să o fac.

Şi să mă trezesc fără snooze. Îmi pun ceasul să sune la 8.00, şi atunci iau capul de pe pernă. Şi cred că aş putea să fac asta dacă aş asculta nişte mood-lifting music care m-ar ridica din pat. Să scap de snooze e simplu, în loc că folosesc telefonul ca să mă trezească, o să folosesc radio-ul. Fără snooze! Şi când îl aud, vreau să mă ridic din pat şi să dansez puţin, până mă activez şi simt că am destulă energie ca să mă bucur de dimineaţa care începe.

Ăsta e planul meu: să merg la somn exact atunci când mi se face somn, şi să mă trezesc, cu muzică, la 8 am în fiecare dimineaţă. Vă spun săptămâna viitoare daca am reuşit!

DE CE NU M-AM GÂNDIT LA ASTA MAI DEVREME?

Până la urmă, la disciplină se ajunge cu paşi mici, dar cred că e important să fie bine programaţi. Îmi trebuie un plan de acţiune ca să ajung să fiu mai disciplinată, şi simplul fapt că urmez (sper) paşii acelui plan înseamnă că sunt mai disciplinată. Şi cred că mai e vorba şi de motivaţie, şi de definirea corectă a părţilor din viaţa mea în care e nevoie de mai multă disciplină. Şi zic asta pentru că în anumite privinţe am reuşit deja să fac ceea ce mi-am propus. Adică săptămâna trecută pe vremea asa îmi propuneam că reiau mersul la sală. Şi mi-a ieşit! Am fost sâmbătă (pe cea mai teribilă ploaie mocănească ), şi marţi. Şi o să merg iar sâmbăta asta.

PROVOCARE: să ajung la birou la maxim 9.30 în fiecare dimineaţă (God help me!)

Faza simpatica e ca nu m-am gandit niciodata ca am un secret. Adica da, am multe secrete, dar nu THE secret. Secret in sensul acela aproape sacru al cuvantului, ca acel je ne sais quoi al fiecaruia. Si cu asta am zis totul. Al fiecaruia, deci toti il avem, by default oarecum. E undeva acolo… unii dintre noi, poate mai norocosi, sau cu o pasiune pentru dezvoltarea personala, il cunosc, se bucura de el, si il folosesc in fiecare zi. Buuun… deci am un secret.

Si ce-i cu asta, ce fac cu el? E un secret care imi aduce beneficii, care ma ajuta? Un secret care ma indeamna la ceva? E ceva ce altii stiu despre mine? Nu, n-ar mai fi secret. Ok, deci e ceva profund interiorizat, doar al meu, ceva care ma ghideaza in tot ceea ce fac. Prin urmare, tind sa cred ca acest secret pe care incerc sa-l descopar in randurile astea este  valoarea mea de baza, nucleul propriei mele fiinte, si sta in constientizarea acelor lucruri pe care le apreciez cel mai mult in viata.

Si incepusem joi, la primul meu WhichWay, sa-mi pun valorile pe hartie, urmand sa aleg una dintre ele spre a o desemna secretul meu. Dar m-am oprit chiar la prima idee care mi-a venit, pentru ca mi-am dat seama ca asta e: faptul ca stiu sa fiu alaturi de prietenii si de oamenii importanti din viata mea atunci cand ei au nevoie de mine, ca stiu sa fiu acolo si sa le ofer sprijin atunci cand ei sunt jos. Secretul meu e ca sunt a friend indeed. Si acum ca l-am gasit si declarat, sa vedem ce fac eu cu secretul asta al meu.

Pai, in primul rand, imi asigura o zona de confort. Adica stiu ca voi primi acelasi lucru in schimb de la oamenii la care tin, si asta imi da un grup de prieteni, fara care mi-ar fi mult mai greu sa trec prin viata. Sau nu mai greu, dar mai… mohorat. Imi place sa fiu eu cu mine, ma bucur de timpul pe care il petrec singura, cu ochii-n tavan, descoperind lucruri noi despre mine sau facand planuri. Dar daca nu as avea cu cine sa impartasesc toate astea as fi probabil mai introvertita, as zambi mai putin, as fi mai putin vesela. Asta-i felul meu de a fi, depind de relatiile pe care le am cu acele persoane care ii sunt aproape. In asta se regaseste secretul meu, cel putin ACUM.

Nu am cum sa stiu daca voi fi asa mereu. Nu cred ca ma voi schimba atat de mult incat sa nu mai fiu un om de incredere sau o prietena buna, insa e posibil ca, odata cu trecerea anilor, sa schimb acest secret cu un altul, nu stiu care. Insa acum, acel ceva doar al meu sta in felul in care imi apreciez interactiunile cu cei care sunt importanti pentru mine.

PROVOCARE: sa le spun si sa le arat prietenilor mei cat de importanti sunt pentru mine.