Incercand sa (ma) deslusesc

Ce am invatat din experientele de pana acum?

Nu intamplator mi-am pus intrebarea aceasta acum. Am invatat foarte multe de-a lungul timpului si fiecare experienta ar merita povestita pe scurt, macar pentru a-mi aminti eu, unde am fost si in ce loc am ajuns. Dar nu voi face asta, desi mi-ar prinde bine sa imi dau seama ca ma aflu exact unde mi-am propus cu ceva timp in urma.

Intrebarea mea insa, se leaga in mare parte de o experienta recenta, pe care nu am reusit sa o inteleg pana acum. Am trecut prin momente frumoase sau de neinteles, dar de fiecare data mi-am invatat lectia… fie ca a trebuit sa pierd pentru a castiga, sa pun punct pentru a incepe din nou, sa ma hotarasc categoric, sa ii accept pe ceilalti fara sa incerc sa ii schimb. Dar, acum simt ca sunt blocata aici. Nici nu stiu cum as putea descrie acest “aici” pentru ca nu (mai) e vorba de altcineva, ci doar de mine, de acceptare si rabdare. Am incercat sa spun ca de fapt, aceasta experienta, aceste ganduri mi s-au parut si nu au existat la o intensitate mare. Am spus apoi ca ce a fost nu se mai poate schimba si ca asa e trecutul, o alta experienta. Si m-am linistit parca putin pana in momentul in care am zis ca nu ma mai intereseaza, ca nu am simtit nimic si ca poate nu sunt eu in stare sa fac lucrurile sa mearga cumva si pentru sufletul meu. Azi mi s-a intamplat la fel.  Numai ca am constientizat ce mi se intampla…apare o neliniste si o indispozitie inexplicabila daca neg orice parte din ce am fost.

Dupa cum am spus, e vorba doar de mine si de puterea mea, de atentie pentru a invata ce am de invatat. Daca privesc la un trecut indepartat, incepe sa imi fie dor… de o zi, de un fel de a fi, de un mod de a simti. Daca privesc spre viitor, devin nelinistita – nu stiu ce ma asteapta si imi pot imagina orice, prea mult. Singurul lucru care ma linisteste e prezentul, clipa de fata, acest “acum”. Dar “acum” simbolizeaza trecutul care are locul lui si surpriza ce o rezerva clipa urmatoare.

Cand scriu aceste randuri, sunt melancolica… demult nu am mai fost asa si stiu ca tind sa ma pierd printre cuvinte. Dar asa sunt, incercand sa invat ce am de invatat. Poate e nevoie sa imi acord rabdare si timp. Am crezut ca am capatat rabdare, dar poate nu pe deplin. Si mi-e greu uneori pentru ca ma schimb repede, trec de la o stare la alta pe neasteptate, in mine e inca o furtuna, chiar daca exteriorul o acopera. Pentru ca pe moment dispare, dar mereu revine. Si simt ca nu pot inainta daca nu aflu. Intr-un fel, am renuntat sa mai caut, ma las putin dusa de val, dar nu e mereu de ajuns.

Mi s-a spus ca exista o diferenta intre ‘a vrea” si “a avea nevoie”. Si stiu ca pana acum asa a fost; ce mi s-a parut un capat de tara, m-a ajutat cel mai mult. Numai ca in situatia de fata nu stiu ce sa cred, nu pot nici macar sa imi deslusesc trairile sau poate nu le vreau deslusite.

Si cumva, vad ca oamenii din jurul meu, situatiile tind sa ma scoata din prea mult zbucium, chiar intamplator. Dar si cand mai apare o “coincidenta” de nu stiu ce sa cred, parca ma afund mai mult. Cred ca am ajuns sa nu mai stiu despre ce vorbesc. Asta am simtit ieri, zilele trecute si de ceva timp incoace.

Trebuie cumva sa constientizez ca nu pot face mereu ceva, ca nu totul depinde de mine(desi in mare masura totul depinde de noi insine) si ca acele lucruri pe care nu le pot programa, stabili, au propria lor vointa. Mi-a fost frica sa ajung aici de teama sa nu dispara tot ce am devenit si sa fiu cum eram mai demult. Nu regret nimic, nu spunca nu era bine, dar am crescut si nu vreau ca experientele prin care am trecut sa se piarda si sa nu mai fiu eu, cine pot fi.

“The life you are living is the dream of many”, scria intr-o statie de metrou. Eu stiu ca pot spune ca viata pe care o traiesc e in mare parte, visul meu, un vis ce l-am visat demult incat am uitat ca se indeplineste.  Nu e complet, dar daca ar fi, ar mai avea farmec?

Sunt lucruri pe care nu le inteleg si de aceea, o parte din mine vrea sa stie, pentru a merge mai departe. Dar se pare ca, cu cat caut raspunsurile, cu atat ele se indeparteaza de mine. Macar m-am trezit la timp pentru a privi toamna si aceste zile, fara a hoinari prin alte ganduri, fara scapare.

Experientele, zilele, orele ne schimba si ma schimba. Uneori e nevoie sa lasam, sa las lucrurile sa fie, dar asa, merg ele in vreo directie? Daca nu trasez directia, mai ajung undeva? Si nu ma refer la minte si la obiective, ci la suflet.

Nu vreau ca un vis sa fie inlocuit de alt vis, dar daca traiesc acum, in prezent, oare mai am ceva de oferit si de povestit?

Provocare :
1. – cea de saptamana trecuta
2.   – sa ajung la orice intalnire cu 5 minute mai devreme
3.   – sa imi rezerv cel putin o ora pe zi, doar pentru mine