CartEA

Povestea începe cu muuulţi ani în urmă … când citeam foarte multe cărţi – bune, rele  – de-a valma; fiecare (următoare carte) recomandată de cineva cu puţin înainte de a termina o alta.

Cartea („the book”) este Arta Conversaţiei, de Ileana Vulpescu – o carte foarte girlsh, nu? Pentru cei care nu au citit-o, este o carte foarte „consistentă”, care prezintă un fragment din viaţa unui personaj (Sînziana):  medic – profesia şi mama (singură) a două fete. Firul povestirii (prezentul) este întrepătruns de trecut şi treptat afli întreaga poveste a personajului.

Am iubit cartea respectivă, fără să ma gândesc la faptul că la un moment dat o să am şi eu mica mea istorioară de viaţă. Ei bine acesată carte m-a făcut să conştientizez faptul că în paralel cu educaţia primită la şcoală poate exista şi  autoeducarea, plus educarea persoanelor din jurul tău (părinţi, fraţi …). Chiar dacă instinctul îmi spunea că trebuie să ma educ şi singurică, pornind normal de la principii solide, insuflate de părinţi, însă nu eram pe deplin conştientă de acest lucru. Deeeeeci un prim lucru pe care l-am înţeles eu: dacă mama personajului (Smaranda) a reuşit să înveţe singură atâtea lucruri pentru a-şi asigura un trai decent şi pentru a-şi ajuta copilul, atunci şi eu pot învăţa singură măcar unul – două lucruri. Şi am început cu cele care îmi plăceau cel mai mult, printre care limba engleză, pentru că profesoarele mele de până atunci fuseseră un dezastru. Şi norocul meu meu era că tot atunci, prin clasa a IX – a, am început să fac engleză cu o profesoară extraordinară (Monica Ionescu), care ne-a dus până în clasa a XII – a şi care … pur şi simplu te făcea să iubeşti engleza.

Apoi … educatul părinţilor: ai mei părinţi sunt oameni simpli, fiecare cu fixurile lui, iar tata un om foaaaarte sever şi pesimist, cu o mie şi unu de fixuri. În fine, ideea e că ar fi făcut orice pentru mine, mai puţin să mă lase să merg la petrecerile prietenilor, colegilor, excursii, tabere. Cum era şi normal, cartea mi-a confirmat că era absolut normal ca eu să am o anumită libertate (lucru infirmat de părinţi) şi dacă vreau aşa ceva, atunci trebuia să mi-o câştig. Adică tipa asta, Sînziana, născuse şi creştea doi copii într-o perioadă în care eraiprivit ca un paria şi tratat foarte rău, dacă aceste lucruri se întâmplau în afara  căsniciei şi eu nu puteam să îmi obţin mai multe drepturi de la o singură persoană (tatăl meu)? Astfel că veşnicul „tată imi dai voie să …” sau „tată pot să …” care se soldau întotdeauna cu un răspuns negativ, s-au transformat în „tată trebuie să o suni pe profa de franceză” (ca să îl convingă ea, să pot merge într-o excursie) sau „tată vezi că au mă duc la sau in …Y-loc”, urmat întotdeauna de o argumentaţie bine pusă la punct, care nu prea avea loc de refuz.

Şi tot cartea aceasta, a cărei acţiune se desfăşoară undeva în perioada ceauşistă m-a învăţat că există multe – multe feluri în care te poţi simţi liber, chiar dacă eşti mai limitat în acţiuni şi manifestări: gândurile, visele, bucuria, zâmbetul, ceea ce citeşti îţi aparţin. Iar dacă vrei cu adevărat te poţi exprima cumva, Sînziana a facut-o prin felul în care îşi educa copii, prin felul în care a ales să iubească, prin felul de a fi. De la ea am învăţat că este foarte important felul în care arăţi şi cel în care te comporţi: o femeie trebuie să arate bine pentru ea şi apoi pentru cei din jur. De asemenea cei care ne înconjoară nu au nici o vină dacă tu treci printr-o perioadă mai grea sau ai o tonă de probleme, ca urmare nu trebuie să simtă acest lucru prin fiecare cuvânt prin care li-l adresezi.

Tot de la Sînziana am învăţat că bunurile cele mai preţioase pe care le poţi dărui familiei tale sunt dragostea, înţelegerea şi bunătatea ta. Iar comoara cea mai de preţ (oricât de clişeu ar suna) este cunoşterea: „trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea”; dacă în viaţă „unii oameni se conjugă cu verbul a fi, iar alţii cu a avea […] eu am ales definitiv pentru a fi”.

Şi dacă până la EA (cartea), acea porunca din Biblie, „să-ţi iubeşti şi să-ţi respecţi părinţii” suna mai mult a ordin pentru mine; era doar o vorbă goală, după … a început să prindă sens, să capete un conţinut. Am înţeles cum anume îţi poţi respecta părinţii, mai ales tatăl, chiar dacă sentimentul predominant pe care ţi-l insufla era de teamă.

Provocările:

• să recitesc cartea, pentru că am uitat multe din ea;
• să încep să imi clasific cărţile pe care le-am citit în funcţie de vârsta de la care sunt indicate a fi citite (lucru pe care doresc să il fac de foaaarte mult timp).