Au sau ba?

Ba stiu, ba nu stiu. Ba pot, ba nu pot. Stau si ma gandesc. Renunt, in cele din urma. Voi alege cu inima. E mai sigur asa. Sau nu? Poate ar trebui sa cantaresc mai mult lucrurile si sa evit sa fac o alegere gresita?

Curg ganduri si tristeti peste mine acum, reflectand la intrebarea asta si la raspunsurile pe care i le-am atribuit de-a lungul timpului. Am iertat. Pentru ca am simtit. Si nu de putine ori. Deseori pentru ca imi doream sa imi pastrez limpede imaginea de sine. Pentru ca iertarea aduce liniste si spulbera vinovatia, improspateaza constiinta.

Scriind, mi-am dat seama ca ar fi un pic nepotrivit sa incep sa insir randuri despre a ierta fara sa contextualizez natura acestei actiuni. Cred ca ar fi firesc sa incep prin a ma deschide si a rememora reversul tranzitivitatii verbului, sa scriu despre determinantul iertarii oferite cuiva, si anume despre a cere iertare. Nu am reusit si nici gasit o cale potrivita pentru a cere iertare pentru foarte mult timp. S-ar fi meritat sa fac acest gest marunt, dar ceva din mine nu ma lasa sa-l verbalizez. Motivele sunt multiple, ba pentru ca imi era o rusine teribila, ba pentru ca nu imi placea sa ma recunosc vinovata (desi in sinea mea stiam foarte bine, neavand nevoie sa imi fie detaliat si argumentat), ba din incapatanare, ba din satietatea rezultata in urma mustrarii, ba din cauza strangerii de inima in urma dezamagirii aduse. Pentru ca ambitia prinde deseori un contur negativ in ceea ce ma priveste. Pentru ca, desi convinsa de propria-mi greseala, foarte greu reusesc sa si recunosc acest lucru, sa-l ilustrez in cuvinte. Se simte din comportament, din smerenie, chiar si din privirea care inca se mai lupta, mentinand o anumita trufie si mandrie. Pentru ca vina atarna prea greu asupra-mi incat sa mai pot sa ma iert. Si cum sa cer iertare altcuiva, daca mie mie nu mi-am acordat-o?

Responsabilitatea implicata de iertare (inteleasa ca abilitatea de a raspunde) ma dobora. Si inca mai sunt situatii similare. Dar acum e alta etapa. Acum fac primii pasi inspre constientizare. Am vazut plinatatea sentimentului de a fi iertat – chiar fara a rosti in mod conventional, doua simple cuvinte, in semn de rugaminte – , iar asta m-a determinat si m-a impins sa raspund printr-un gest simetric, sa fac la fel, la randu-mi. Pornind de la un schelet mimetic al unei atitudini pe care o admiram, aceea de a ierta, am ajuns sa fac asta tot mai des. A inceput ca un lucru propus si inca dainuie, prinzand temator radacini. Ramane sa ma deschid si sa las viata sa ma invaluie cu bucatele de invatatura si maturitate.

M-a durut sa iert. Nu mai era o joaca de mult. Era zambetul meu acolo. Insa am iertat, facand-o pentru mine in primul rand. A dominat, recunosc, un grad grozav de egoism. Pentru ca a ierta inseamna pentru mine, sa ma eliberez de multa energie negativa si apasatoare. O iau de pe umerii mei si o rostogolesc, rostind “Te iert!”, pe sufletul celuilalt, celui gresit. De el depinde apoi de va sti sa fie iertat cu adevarat sau de ca ontinua sa care povara, sisific.

Le rostesc apasat aceste cuvinte acum. Pentru ca asa le simt si asa le dau mai departe. Pentru ca o rugaminte de iertare adresata mie ma atentioneaza si ma directioneaza catre constientizarea faptului ca sunt un factor decident pentru provocarea regasirii unei linisti ratacite. Atat a celui gresit, cat si a mea.

Faptele omenesti sunt ineluctabil legate de consecintele lor, iar acestea inrauresc situatii de care s-au facut raspunzatori autorii faptelor cu pricina. Constiinta noastra se intemeiaza si se sprijina pe ceea ce avem de gand sa facem, pe ceea ce planuim, pe ceea ce gandim si pe actiuni. De aici tasneste si intreg valul de regrete si suspine. Iertarea constituie locul unde nivelul fizic isi gaseste coordonare alaturi de cel moral. Iertarea, in opinia mea, asociaza libertatea omului si determinismul fata de constiinta, nutrind un inteles etic, iar nu fizic.