Mersul invioreaza gandirea

„Mersul invioreaza gandirea" – Epictet.

De multe ori cand sunt ingenuncheata si invaluita in probleme si totul mi se pare atat de negru incat nici sclipire in ochi nu imi mai gasesc imi doresc sa pot gandi asemenea unui intelept. Mai mult, sa pot actiona conform invataturilor lasate de ei. Oare erau fericiti cand au scris despre durere, tristete si dezamagire? Sau poate au scris abia dupa ce au infruntat aceste stari? Acestea sunt primele intrebari care imi vin in minte atunci cand incerc sa-mi gasesc o justificare pentru starea de neputinta in care ma aflu eu in acele momente.

Marturisesc, nu sunt foarte realista (nici macar nu am indraznit sa mai pomenesc de optimism) in clipele mele de apasare sufleteasca. Ba mai mult, imi adancesc tot mai mult aceasta stare si provoc mai multe ganduri decat mi-ar fi necesare.

S-ar putea spune ca pare chiar sa imi placa sa ma chinui si sa imi tot redeschid ranile, mentinandu-le astfel mereu vii. Mi-e frica mereu ca daca incerc sa depasesc durerea si sa o ignor, voi uita. Mi-e frica ca ma voi uita acolo, in amintiri fericite si ca ma voi gasi in imposibilitatea de a mai afla altele. Mi-e frica ca daca voi zambi atunci nu imi va fi folosit la nimic acea experienta, ca poate nu stiu sa culeg destul din ea. Si imi place sa ma plang, imi place sa urlu de amaraciune si sa pozez in cea mai pura si neinteleasa victima. Imi place sa cersesc atentie si imbratisari de la cei apropiati pentru a ma exalta in starea mea de ‘nevinovatie’, imi place sa gasesc argumente pentru care ‘cu siguranta’ nu as mai fi putut face nimic pentru a nu ajunge acolo. Imi place sa ii vad pe ceilalti ingrijorati si sa nu ii mai vad zambind daca nici eu nu o pot face. Sunt rautacioasa si indiferenta la nevoile celor din jur. Doar eu contez atunci, ca doar sufar! Grijile mele cantaresc mai mult!
Am tot repetat la inceputul acestor fraze „imi place" nu pentru ca asa as gandi atunci, ci pentru ca asa constat in putinele mele momente de luciditate ca se intampla. Desigur ca atunci eu cred cu tarie exact contrariul si ca fac toate astea impinsa de slabiciunea si frica de a ma descurca de una singura. Si atunci prefer sa pun un fel de presiune asupra celorlalti si sa nu mai fie doar a mea preocuparea de a-mi fi bine.

Sunt egoista in astfel de momente, si nu intr-un sens poztiv de asta data. E un egoism care incearca sa stoarca viata din ceilalti pentru a se hrani cu ea. Ma intreb uneori cum de ma pot comporta astfel, aproape animalic. Nu am nici o ratiune pentru care as fi indreptatita sa o fac. Cu toate astea, iese la iveala si ma transforma intr-un soi de personaj rupt parca dintr-o drama! Si ma opresc cand mi se atrage atentia si constat cu groaza ca asta sunt, intr-devar! „Omul este ceea ce gandeste", asadar ma identific cu ale mele ganduri. Totusi, nu pot tine in frau rautatea din mine, ii inagdui mintii sa hoinareasca in loc sa imi clarific ideile si sa privesc profund in mine, sa incerc sa imi curat gandurile si sa ma linistesc.

Discernamantul imi pare a fi de neatins. Si acestea sunt momentele in care imi doresc franturi de intelepciune din care sa ma infrupt, macar cat pot. Sa fur din detasarea si luciditatea oamenilor care emana gandire pozitiva. Istovita de puteri ajung sa vad ca doar ea, gandirea pozitiva imi va conferi adevarata eliberare. Doar pacea mentalului meu va determina actiuni si o traire armonioase.

Destainuirea isi are ea rolul ei, nu contest asta, dar cand aluneca inspre pasivitate si vorbarie inutila atunci devine malefica, atat pentru mine, cat si pentru ceilalti pe care ii incarc de prisos cu o povara.

E important sa fac pasi inspre vindecare, fie ei si micuti! Cel mai simplu mijloc e, pana la urma, sa merg mereu inainte! Asta nu inseamna ca parasesc terenul de lupta si ca dau bir cu fugitii, nimic mai fals! Inseamna doar ca m-am decis sa am curaj sa merg prin frica inspre nou, inspre o alta etapa a devenirii mele! Iar vointa si dorinta de viata pot face totul posibil, nu am de ce sa imi subestimez puterea si astfel sa ma naruiesc singura.  Sa ne folosim viata, deci!

P.S. Eu mi-am promis ca voi reciti acest post de fiecare data cand voi aluneca iar catre cealalta extrema. Si de cate ori va fi nevoie, pana voi lega frica la ochi! Macar la unul  !