Impresii…despre schimbare

In pana de idei… Doar cateva cuvinte, de la care sper sa incep o scurta povestioara. Deodata, mintea se linisteste, amortita de armonia sunetului linistit si profund al unei melodii irlandeze sau scotiene. O clipa… si totul se schimba. Ma desprind de prezent si sunt gata sa deschid o poarta, mai reala si mai vie decat pagina alba pe care o vad in fata. Prin fata ochilor imi trec munti aspri, acoperiti de un verde crud, aproape cenusiu… si oameni cu alte ganduri, alte obiceiuri, dar care iubesc lupta, uneori pentru o tara si mereu pentru urmatoarea clipa din viata. Mi-a placut atat de mult “Braveheart”… Oare cat de mult conteaza modelele si amintirile in viata noastra?

Am fost candva un copil… poate mai sunt si acum, daca visele si sperantele care au ramas pot tine locul unor obiceiuri aproape uitate.

Mi-e dor uneori sa ma joc in nisip… sau sa alerg dupa fluturi. Mi-e dor de tot ceea ce a fost nou… de filme western cu final neasteptat, de nopti in care stateam pana tarziu si adormeam alaturi de parinti in fata unui televizor alb-negru. Un somn greu… si atat de dulce. Mi-e dor sa alerg disperat dupa o minge, sa cad, sa ma ridic si sa privesc curios si nepasator zgarietura de pe genunchi, o mica urma a unei explozii de energie necontrolata, necalculata, incantatoare prin forta si naturaletea cu care sfideaza limitele. Copilaria nu cunoate limite.

Si acum citesc povesti… si acum imi plac, desi parca le privesc altfel. Un univers mai profund, mai plin de invataminte mi se dezvaluie in fata, in locul mirarii simple de la inceput. Curcubeul nu mai este doar un arc peste cer, iar zmeul… parca nu ma mai sperie atat de tare. Uneori mi se pare ca aceasta cunoastere matura nu este un dar… si imi caut linistea in privirea senina a copiilor, de la care imprumut cateodata acea naivitate si naturalete cu care traiesc clipa.

Din nou inchid ochii… si caut o continuare. Ma vad privind in oglinda, zambind, sunt un pic mai mare acum. Ce ciudat… de multe ori, oglinda nu ne arata doar ce este in afara, ci si ceea ce se ascunde inauntru. Nu ma mai uit la ceea ce sunt, ci la ceea ce as putea fi. Parca nu sunt perfect, parca ceva lipseste pe chipul meu… iar colega de banca este atat de dragutza! Privind in oglinda, invat incet-incet sa ma tem, sa imi fac griji… sa fac planuri. Am progresat… sunt mai mare acum.

Ajung la liceu: niste ani speciali… din nou o schimbare. Ma pierd si ma descopar singur, in zeci de forme. Imi vine in minte o muzicuta… cu sunetul clar si vesel, ca si gandurile pe care le ai atunci cand simti ca ai toata viata inainte… si abia astepti sa faci primii pasi intr-o directie necunoscuta.

Atunci am avut cu adevarat primii mei prieteni… tot atunci i-am si pierdut. Valurile vietii trec… dar sufletul meu, din pacate, nu este ca nisipul. Sunt mici regrete care raman, ca niste scoici ce se ascund cu incapatanare in nisip, asteptand ca vantul sa le scoata din nou la iveala, intr-o forma mai sterila, fosilizata.

O noua etapa: facultatea… Descopar teoria, precum si iluzia ca multe raspunsuri se afla in carte… O perioada in care am invatat foarte multe despre lucruri si foarte putine despre oameni. Atat de multe vise arzatoare, jocuri de lumini si cautari, concluzii corecte sau gresite.

Nu sunt coerent, nu stiu ce simt… Inca mai caut, descopar, simt, ma joc… dar ceva nu se leaga. Sa fii sincer cu tine insuti, sa stii sa renunti la anumite lucruri pentru a alege ceea ce te reprezinta, sa alegi provocarile unor vise in locul confortului unui prezent caldut, au fost mereu niste idealuri dificile si necesare pentru mine. Nu stiu de ce, parca ma simt mereu atras de solutiile complicate.

Dar caut… ma schimb… ma schimb din nou… si iarasi caut…

Si totusi, incet-incet, cateva ganduri incep sa se aseze. Dincolo de toate, daca faci ceea ce iti spune inima si incepi sa ai incredere, in tine si in ceilalti… lucrurile incep sa se schimbe. Ma aflu de un timp la portile acestei alegeri, trag cate o privire inauntru si ma gandesc… Dar simt ca este pasul meu… si trebuie sa il fac singur.